Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

sursa: Adrian Melicovici