Clipe netraite,clipe ce imi opresc viitorul!

Stai, aşa, lângă mine.

Vorbesc eu in privire,nu-i zic nimic,dar eu incerc sa ii spun,incerc sa intreb,vorbesc eu cu ochii ,doar cu privirea imi dau si raspunsul la insasi intrebarile mele.
“Aşa, aşează-te aici. cu mine. Te uiţi mirat, nu ştii. Îmi vine să îţi zic, dar nu ştiu de ce îmi e atât de frică. Eşti aici, te am lângă mine, pot oricând să-mi las cuvintele să se rostească singure, fără consecinţele de după.
E doar linişte, şi pe geam degeaba ma uit, şi e întuneric . Se scurge un fum , dar îl ignorăm repede, uitându-ne din nou unul la altul.
E cald , şi proFmLove:) se’aude din camera cealaltă.
-De ce taci?
Îl ignor şi mă gândesc în continuare.
-Dacă ţi-aş spune că..
-Că?
Închid ochii şi îmi aşez capul pe umărul lui atât de dezgolit de păcate.
rosteam cuvinte.
-Ştii, mi-e atât de bine, aici cu tine. Să nu se termine.. Aşa, singuri şi însetati de iubire amândoi să..
-Despre ce vorbeşti?!..
Îmi amintisem cât de mult nu ştia el.
-Spune-mi, nu vrei să jucam într-o piesă de teatru, în care tu să mă doreşti aşa cum te doresc eu , şi
-În piesă?
-Cum te doresc eu, spuneam, şi să-mi oferi o parte din tine în două clipe la marginea norilor? Aş rămâne cu ea pentru totdeauna, aş purta-o în locul gurii mele, în locul ochilor şi în locul mainilor.
Te-aş face fericita, cred.
-?
Taci, taci, doar ascultă cum foşnesc fulgii afară şi picioarele-mi când se lovesc de ale tale. Ascultă cât de absolut e totul în jur, cât de întregit şi complet. Ascultă-mă cum fug spre tine , strig şi-n doua clipe ne amestecăm.
-..
Ssst.
-Uite, te las să-ţi plimbi degetele pe mâna mea, şi mai sus , pe nas şi pe buze, dacă vrei. Plimbă-ţi capul pe pieptul meu, şi-apoi coboară-ţi privirea spre a mea , şi ne plimbăm amândoi pe fiecare particică din noi.
Îmi bate inima, cât să-mi iasă din piept, suntem aici, şi e mai bine decat în visele de două clipe fiecare, care se scurgeau cu fiecare răsărit şi te pierdeai din nou. Acum e bine, suntem şi atât.
-Prinde-mi mâna şi ..
-O duc ,aşa, pe aici, şi pe aici, şi râdem amândoi, nu-i aşa?
Să nu pleci.
Oare asculţi în mine acum ? Oare ai auzit că mi-e dor de faptul c-am să te sărut?
-Vreau să te sărut.
-Vrei să mă săruţi, zici?
Şi-a durat mai mult de două clipe, eram incremeniţi în timpul acela şi momentul a durat cât o întreagă melodie care continua să se audă din camera alăturată.
Tremuram cu el, tremuram în ritmul muzicii şi mi-am desprins gura din a lui, uitându-ma fix .
Avea ochii mari şi inghesuiţi în fruntea lată, obrajii îi zâmbeau şi el tăcea, cu buzele-i zâmbind în colţ, exact cum îl ştiam.
mi-am sprijinit capul de fruntea lui şi într-o secundă s-a-ntâmplat.-Ce spuneai de piesa aceea? Ce să jucăm?
Nu mai jucăm de ceva timp, suntem doar doi, lipsiţi de gânduri inutile, zâmbind fugar. O pereche de suflete zăcând pe jos, un singur sentiment.
-Nu e nevoie, acum ştiu.
Îl văd cum nu-şi dă seama, mă priveşte cum o face mereu el , şi îmi atinge bărbia cu două degete de la mâna dreaptă. Mă mângâie, mă studiază şi mă împinge spre el şi mă topesc din nou.
-Ce nu ştii? Că-mi eşti tot, îmi eşti tot ce am şi ce n-am avut , tot ce’aş vrea sau ce-am vrut. Dă’ţi seama .
Şi nu sunt derutată. Nu sunt confuză, deloc chiar. Mai bine, mi-e teamă.”

Vorbesc singura ,iar orice privire care i-o dadeam lui,apoi parca spunea ceva,dar eu totusi nu doream sa vorbesc.
Doar el imi spune:Citesc,citesc totul in privirea ta,in ochii tai!

Taie resipiratia!

Dragostea  amesteca orele si zilele umple visele si momentele noastre de veghe ,ea sterge realitatea molcoma sfanta imbatranire a fiintelor si a lucrurilor dar  daca epuizata ,ea cedeaza locul  pur si simplu tandretei timpul isi schimba masura in nisipul fin care cade fir cu fir din mainile noastre,   ramane singura care da un sens vietii …

Cel mai mult asta vine de la Dumnezeu,pentru ca e adevarata.Ceea ce gust eu e trimis de Dumnezeu,sunt sigura.E imposibil sa fie vre-o obsesie oarecare,aceasta dragoste a mea.Stau și mă întreb: oare care este cea mai mare durere care poate exista? Oamenii se refac destul de repede după o boală fizică sau după ce suferă o pierdere financiară. Pentru dureri fizice avem medicamente, pentru bani muncim și facem alții. Dar când este vorba de inimă, de suflet? Când ești rănit în inimă eşti terminat… Dacă cel mai important om din viaţa ta îţi întoarce spatele, dacă persoana pe care o iubeşti te respinge, dacă cel căruia i-ai împărtăşit cele mai adânci taine ale sufletului te trădează… te simţi devastat; ești gol şi singur.  Nu cred că vrei să treci prin așa ceva…

DAR Cred că Dragostea e acea fărâmă ce o scap undeva, şi fără să ştiu  sau să îmi dau seama, se hrănesc cerşetorii şi feţele triste… aşa, din puţinul meu  uitat.

Dragostea  e colţul acela de cameră ascuns de ochii tăi şi prafuit, pe care razele soarelui totuşi îl mângâie…

Dragostea e liniştea pe care o-ntâlnesc  în mijlocul furtunilor, când singurul lucru ce cred că-mi mai ramane, este să aştept si să ma scufund…

Dragostea ma ţine la suprafaţă…

Dragostea este răspunsul tuturor întrebărilor… chiar şi a celor care încă nu mi le-am  pus,O dragoste adevarata merita asteptata petru ca e adevarata,unica,si frumoasa.

Trebuie sa o asteptam:

În primul rand deoarece dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,
acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Daca nu ar fi o dragoste adevarata, autentica…cum am putea noi sa mai trecem peste defectele celui de langa noi? Cum am putea sa iertam daca nu il iubim indeajuns?

Dragostea adevarata merita toata asteptarea din lume, merita perseverenta si eforturile pe care le facem. Ne permite sa visam si chiar si sarutul este mai dulce. De asemenea, daca zburam din floare in floare…. ce farmec va mai avea cand ne vom intalni sufletul pereche? Deja dupa ce am explorat terenul, nici macar nu va mai fi atat de interesant.

Dragostea este o motivatie deosebit de frumoasa si buna. 

Vreau să mă vrei.

Vreau să ma iubesti,sa te bagi, să fi gelos, să îmi strici toate planurile și să râzi când am parte de eșecuri.
      Vreau să fi tot timpul pe urmele mele și să îți fie ciudă când ating pe altul..
                 Vreau să mori de ciudă să mă vrei nonstop!
          Vreau să nu mă lași niciodată..
Vreau sa ma iubesti,vreau sa nu ma minti,vreau sa te vreau in fiecare secunda.
Ce sunt eu fara tine ,acum..nimic.
                  Uneori as vrea sa dau tot ce stiu ca sa  ignor unele lucruri  ..

   Cum pot sa caut lumina?!cind am gasit rasaritul..
             Cum poti sa cauti stropi de ploaie?!..cind esti si curcubeul..
                      Cum pot sa cunosc sufletul?!
                De ce sa fiu eu tunetul,Cind tu esti fulger..

I’m tired.

I’m tired.
Tired of feeling lost, afraid, misunderstood.
Tired of wondering if I’m letting someone down by the choices I’ve made.
I’m tired.
Tired of getting my feelings hurt, my ego bruised, my heart broken.
Tired of showing these varmin called emotions.
I’m tired.
Tired of being me, of being weak.
Tired of trying to be this person I cannot see.
I’m tired.
Tired of all the pain, all the struggle I’ve put upon myself.
Tired of not being the person I was.
I’m tired.
Tired of hiding, hoping, and healing.
Tired of listening, learning…letting.
I’m tired…I’m tired.

Nu te indragosti de dragoste.

Indragosteste-te de cineva care sa te iubeasca,care sa te astepte,care sa te inteleaga chiar si la nebunii,de cineva care sa te ajute,sa te ghideze,sa fie sprijinul tau,sa fie speranta ta,sa stie ca te doare durerea,care sa nu iti provoace rani acolo unde le mai ai,care sa fie totul pentru tine.
Indragosteste-te de cineva care te tradeaza odata si pe urma ii pare rau,care sa fie impreuna cu tine,care sa se gindeasca numai la tine,la felul tau de a fi,la cit de delicata esti,la spiritul tau,nu la felul in care arati.
Indragosteste de cineva care ti-a gresit odata si dupa aia s te astepte pina la final,care sa fie exact asa cum nu te-ai asteptat,cum nu ai sperat.
Indragostestete de cineva care sa sufere alaturi de tine chiar daca tu ai gresit,care sa rida impreuna cu tine,care sa te imbratiseze cind are nevoie,care sa fie fericit cind tu esti fericita,si sa fie trist cind tu vrei sa dispari din acesta lumea cu principii care sa nu se bucure ca tu nu il intelegi si sa fuga de fiecare data cind vrei sa vorbesti,care sa iti dea putere sa treci peste durere nu sa iti o ia prin tacerea si razbunarea care o creeaza.
Indragosteste de cineva care se intoarce la tine dupa o cearta chiar daca tu esti de vina,de cineva care sa pasesca alaturi de tine,care sa iti respecte dorintele si sperantele.
Indragoseste de cineva care simte,iarta,iubeste,greseste o data,regreta,se invata.
Indragosteste-te de cineva..Nu de Dragoste!!”Nu iubi dragostea ci pe cel în care dragostea se întruchipează.”


 

Dincolo de Luni!

Uitase. Încă de dimineaţă, de când se trezise, avea acel sentiment cu adevărat ciudat care-i spunea că ceva anume nu se potrivea în viaţa ei, că lipsea o piesă importantă din puzzle-ul propriei existenţe. Oare doar i se părea sau chiar era cazul să-şi facă griji? Încercă să-şi distragă mintea pentru a nu-şi permite să fie tulburată, dar pur şi simplu nu putea scăpa de acea tulburare, dintr-un motiv sau altul. Se spălă pe faţă, pe dinţi, făcu patul repede,  era mult mai somnoroasă decât ieri, pregătiră micul dejun – ,cedă într-un final -, mâncară şi, desigur, spălară vasele. Mai aveau câteva minute până când începeau orele, aşa că nu se grăbea prea mult. Acea strângere ciudată de inimă care nu părea să-i dea pace nu dispăru nici după ce făcuse toate acele treburi mărunte. Care era lucrul care o chinuia? Ce uitase mai exact?

Dupa ce plecara la scoala,nimic nu se schimba decit un suris ce-i la aratat colegei de banca.

– Credeam că nu ştii să râzi, mărturisi prietena  ei  pe un ton stânjenit, roşind abia vizibil, zâmbind în momentul în care a zarit-o pe ea zimbind.Cel putin dupa o perioda.

 – E posibil aşa ceva oare? râse cristalin, cu poftă, bătând-o uşor pe umăr pe inocenta ei prietenă. 

Gândise ea asta? Ei bine, poate că da. Cuvântul suna atât de ciudat pronunţat în mintea ei după atâta timp. Ciudat, dar dintr-odată, nu atât de imposibil.

 – Pot să te îmbrăţişez? o surprinse ea. 
     – Ei, hai să nu exagerăm, chicoti încurcată.

La început, nu ştiu cum să reacţioneze. Mâinile ei, mintea chiar, niciuna nu părea să-şi amintească cum să facă asta. Uitase până şi sentimentul de a-şi dori aşa ceva. Închise uşor ochii, surâzându-şi ironic şi mângâind-o încet pe creştetul capului pe bleaga fată ce încă n-o eliberase.  

– Gata, dă-mi drumul, spuse pe un ton blând de care nu se crezuse capabilă.  
      Probabil derutată de vocea ei, diferită de ceea ce ştia ea, micuţa se ridică, îmbujorându-se încurcată şi evitând contactul vizual.  
     – Îmi pare rău, nu m-am putut abţine. 
     – E în regulă, zici că eşti un copil uneori, zău. 
       Izbucniră din nou în râs de parcă încă nu se săturaseră de asta. Pentru ea, care nu se amuzase atât în întreaga ei perioadă întunecată, probabil că nu avea cum să fie suficient. Abia descoperise gustul veseliei. Sau mai bine spus, redescoperise.
     În cele din urmă se pregătiră pentru ore.
   Nu o mai văzuse absolut niciodată atât de vorbăreaţă şi de binedispusă pe prietena ei. Parcă era cu totul altă persoană. Atitudine diferită, gesturi complexe, privirea clară, mod de a discuta mult mai sociabil. Ştia cui se datorau toate acele lucruri, dar nu se putea reţine să nu se bucure cu întregul ei suflet de această binevenită schimbare. Nu, înăuntru şi pe dinafară desigur, rămăseseră urme adânci şi vizibile ale vechii ei personalităţi şi cumva era total sigură că nici nu aveau cum să dispară de parcă nu ar fi existat vreodată doar în atât de scurt timp, dar spera să o aducă pe calea cea bună, măcar puţin câte puţin. Era mulţumită aşa. Făcuseră mai mult de un pas înainte. Viitorul putea fi luminos şi neaşteptat.
  Ea se simţea uşor ciudat. Era prima oară când era capabilă să discute mai mult de câteva minute cu cineva din jurul ei. Era un sentiment plăcut, trebuia să recunoască. Faptul de a-şi împărţi gândurile şi ideile despre un anumit subiect îi făcea plăcere, sau cel puţin aşa i se părea. Simţea şi singură faptul că se schimbase, mai mult sau mai puţin. Nu se mai temea de ea însăşi, precum nici de ceilalţi, începea să accepte existenţa lucrurilor şi mai ales a sentimentelor contradictorii ce se formau înăuntrul ei. Nu, nu-i era uşor, dar i se părea necesar. Trebuia la un moment dat să înveţe să convieţuiască cu lumea şi să se accepte ca făcând parte din ea. Şi exact asta încerca să şi facă. Nu mai avea de gând să renunţe sau să se lase pradă deznădejdii. Acea parte slabă a ei nu avea să mai preia conducerea vreodată.