O minte care azi accepta ceea ce ieri nu a acceptat,o minte care vedem ca se hraneste secol cu secol din ciudatenie.Spune-i unui om iesit din coaja naturii cum ca soarele sta si pamintul se invirteste..el va gasi –o irationala,contra mintii sanatoase.Spune-i ca stelele sint tot atitea lumi..el va gasi-o paradoxala.Deparde ajungem si totusi pe loc sintem,

Ce-i timpul ?..o eternitate.

Ce-i timpul cind scrii ceva ce ti-a inspirat gindurile…un minut.

Viata e un grabnic drum spre nefiinta,e un joc al destinului,e o scena unde ar trebui sa-ti afirmi propria personalitate.Pare ciudat ,caci cei cqare pentru un motiv oarecare,se pling de intimplarile vietii,dau intotdeauna vina  pe soarta,in timp ce altii care se simt destul de multumiti de ceva ce au reusit sa obtina de la viata,isi atribuie lor toate meritele :dupa parerile lor,soarta nu avut nici un rol.

Si o ipoteza a vietii,care toti isi o fac,e ca toti spun :Asa a fost sa fie,asa e destinul nostru ; sau « Cum a fi asa ar fi » ; « Cum a da Dumnezeu » ; si asta o spun fara sa mai faca ceva,ei asteapta ce va da Dumnezeu,da el da doar prin faptul ca trebuie sa muncim,si daca dorim sa obtinem ceva adevarat,frumos,si stralucit trebuie ca fiecare sa punem un efort oarecare.

Destinul uman e insasi o drama din labirintul vietii,eu un mister pentru ceea ce se intimpla omului,e singura putere ce ne poate desena tabloul suferintei si al iubirii..E cu neputinta sa scapi de propria soarta,caci ce e scris nu poti sterge niciodata.Mi se pare ca inclinara nastra de a crede in destin este intarita de orgoliu de a nu neincrede cu totul  ignorati de restul Universului,acesta  ar fi si destinul dramatic uman.Pentru fiecare dintre noi viata e drama,cu culori mult prea diferite,o drama ce inseamna pentru viata obstacol,o drama ce inseamna pentru viata mister.Acest labirint al destinului dramatic uman incadreaza tot ce tine de frumos si urit ,de noroc ,de pierdere si biruinta.

Pamintul e nemarginit….da El a facut  o bucata bine.Deasupra-i  si dedesuptu-i a ramas tot atit spatiu,caci e nemarginit…si deci ce parcurgem noi,cind nu parcurgem nimica,caci pretutindem stam in acelasi loc,in aceeasi nemarginire,si dac-ar sta pe loc si daca s-ar misca ,tot atit ar fi.Iar simturile noastre,iar acest senzoriu vizionar,incit miscarea lui nu-i de cugetat,fara ca sa punem totodata fiinta noastra.Pamintul umbla cum umblam noi in vis.Si iar departe ajungem si totusi stam pe loc.Ce ciudata idee despre viata !