Dincolo de Luni!

Uitase. Încă de dimineaţă, de când se trezise, avea acel sentiment cu adevărat ciudat care-i spunea că ceva anume nu se potrivea în viaţa ei, că lipsea o piesă importantă din puzzle-ul propriei existenţe. Oare doar i se părea sau chiar era cazul să-şi facă griji? Încercă să-şi distragă mintea pentru a nu-şi permite să fie tulburată, dar pur şi simplu nu putea scăpa de acea tulburare, dintr-un motiv sau altul. Se spălă pe faţă, pe dinţi, făcu patul repede,  era mult mai somnoroasă decât ieri, pregătiră micul dejun – ,cedă într-un final -, mâncară şi, desigur, spălară vasele. Mai aveau câteva minute până când începeau orele, aşa că nu se grăbea prea mult. Acea strângere ciudată de inimă care nu părea să-i dea pace nu dispăru nici după ce făcuse toate acele treburi mărunte. Care era lucrul care o chinuia? Ce uitase mai exact?

Dupa ce plecara la scoala,nimic nu se schimba decit un suris ce-i la aratat colegei de banca.

– Credeam că nu ştii să râzi, mărturisi prietena  ei  pe un ton stânjenit, roşind abia vizibil, zâmbind în momentul în care a zarit-o pe ea zimbind.Cel putin dupa o perioda.

 – E posibil aşa ceva oare? râse cristalin, cu poftă, bătând-o uşor pe umăr pe inocenta ei prietenă. 

Gândise ea asta? Ei bine, poate că da. Cuvântul suna atât de ciudat pronunţat în mintea ei după atâta timp. Ciudat, dar dintr-odată, nu atât de imposibil.

 – Pot să te îmbrăţişez? o surprinse ea. 
     – Ei, hai să nu exagerăm, chicoti încurcată.

La început, nu ştiu cum să reacţioneze. Mâinile ei, mintea chiar, niciuna nu părea să-şi amintească cum să facă asta. Uitase până şi sentimentul de a-şi dori aşa ceva. Închise uşor ochii, surâzându-şi ironic şi mângâind-o încet pe creştetul capului pe bleaga fată ce încă n-o eliberase.  

– Gata, dă-mi drumul, spuse pe un ton blând de care nu se crezuse capabilă.  
      Probabil derutată de vocea ei, diferită de ceea ce ştia ea, micuţa se ridică, îmbujorându-se încurcată şi evitând contactul vizual.  
     – Îmi pare rău, nu m-am putut abţine. 
     – E în regulă, zici că eşti un copil uneori, zău. 
       Izbucniră din nou în râs de parcă încă nu se săturaseră de asta. Pentru ea, care nu se amuzase atât în întreaga ei perioadă întunecată, probabil că nu avea cum să fie suficient. Abia descoperise gustul veseliei. Sau mai bine spus, redescoperise.
     În cele din urmă se pregătiră pentru ore.
   Nu o mai văzuse absolut niciodată atât de vorbăreaţă şi de binedispusă pe prietena ei. Parcă era cu totul altă persoană. Atitudine diferită, gesturi complexe, privirea clară, mod de a discuta mult mai sociabil. Ştia cui se datorau toate acele lucruri, dar nu se putea reţine să nu se bucure cu întregul ei suflet de această binevenită schimbare. Nu, înăuntru şi pe dinafară desigur, rămăseseră urme adânci şi vizibile ale vechii ei personalităţi şi cumva era total sigură că nici nu aveau cum să dispară de parcă nu ar fi existat vreodată doar în atât de scurt timp, dar spera să o aducă pe calea cea bună, măcar puţin câte puţin. Era mulţumită aşa. Făcuseră mai mult de un pas înainte. Viitorul putea fi luminos şi neaşteptat.
  Ea se simţea uşor ciudat. Era prima oară când era capabilă să discute mai mult de câteva minute cu cineva din jurul ei. Era un sentiment plăcut, trebuia să recunoască. Faptul de a-şi împărţi gândurile şi ideile despre un anumit subiect îi făcea plăcere, sau cel puţin aşa i se părea. Simţea şi singură faptul că se schimbase, mai mult sau mai puţin. Nu se mai temea de ea însăşi, precum nici de ceilalţi, începea să accepte existenţa lucrurilor şi mai ales a sentimentelor contradictorii ce se formau înăuntrul ei. Nu, nu-i era uşor, dar i se părea necesar. Trebuia la un moment dat să înveţe să convieţuiască cu lumea şi să se accepte ca făcând parte din ea. Şi exact asta încerca să şi facă. Nu mai avea de gând să renunţe sau să se lase pradă deznădejdii. Acea parte slabă a ei nu avea să mai preia conducerea vreodată.  

Published by daianapirgaru

Hello, there! My name is Diana. I am from the Republic of Moldova. Moved to the United States in 2016, and started from the beginning. I was born to inhale words instead of air, to have ink instead of blood, to live thousands of years everything people live in a moment. Since I remember myself, I had this deep connection with the moon, autumn, and woods. I was the sensitive child in the family or the weirdest one. I discovered my passion at an early age, but my wings were broken since I was in high school. Didn't stop flying. Moved to another planet, where I had to learn English from the beginning. I am an overexcited person who adores words and struggles with grammar. I write gritty short stories, novels, and poems, holidays articles, etc. Besides that, I am a student and a MOM.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

My Soul In Silence Waits

For you alone my soul in silence waits — Psalm 62: 1

Help Break The Silence

Give A Voice to the Voiceless

Orkidèdatter

Faith is seeing light with your heart when all your eyes see is darkness.

The Truth about Serge Benhayon

By Students of Universal Medicine

%d bloggers like this: