Uitase. Încă de dimineaţă, de când se trezise, avea acel sentiment cu adevărat ciudat care-i spunea că ceva anume nu se potrivea în viaţa ei, că lipsea o piesă importantă din puzzle-ul propriei existenţe. Oare doar i se părea sau chiar era cazul să-şi facă griji? Încercă să-şi distragă mintea pentru a nu-şi permite să fie tulburată, dar pur şi simplu nu putea scăpa de acea tulburare, dintr-un motiv sau altul. Se spălă pe faţă, pe dinţi, făcu patul repede,  era mult mai somnoroasă decât ieri, pregătiră micul dejun – ,cedă într-un final -, mâncară şi, desigur, spălară vasele. Mai aveau câteva minute până când începeau orele, aşa că nu se grăbea prea mult. Acea strângere ciudată de inimă care nu părea să-i dea pace nu dispăru nici după ce făcuse toate acele treburi mărunte. Care era lucrul care o chinuia? Ce uitase mai exact?

Dupa ce plecara la scoala,nimic nu se schimba decit un suris ce-i la aratat colegei de banca.

– Credeam că nu ştii să râzi, mărturisi prietena  ei  pe un ton stânjenit, roşind abia vizibil, zâmbind în momentul în care a zarit-o pe ea zimbind.Cel putin dupa o perioda.

 – E posibil aşa ceva oare? râse cristalin, cu poftă, bătând-o uşor pe umăr pe inocenta ei prietenă. 

Gândise ea asta? Ei bine, poate că da. Cuvântul suna atât de ciudat pronunţat în mintea ei după atâta timp. Ciudat, dar dintr-odată, nu atât de imposibil.

 – Pot să te îmbrăţişez? o surprinse ea. 
     – Ei, hai să nu exagerăm, chicoti încurcată.

La început, nu ştiu cum să reacţioneze. Mâinile ei, mintea chiar, niciuna nu părea să-şi amintească cum să facă asta. Uitase până şi sentimentul de a-şi dori aşa ceva. Închise uşor ochii, surâzându-şi ironic şi mângâind-o încet pe creştetul capului pe bleaga fată ce încă n-o eliberase.  

– Gata, dă-mi drumul, spuse pe un ton blând de care nu se crezuse capabilă.  
      Probabil derutată de vocea ei, diferită de ceea ce ştia ea, micuţa se ridică, îmbujorându-se încurcată şi evitând contactul vizual.  
     – Îmi pare rău, nu m-am putut abţine. 
     – E în regulă, zici că eşti un copil uneori, zău. 
       Izbucniră din nou în râs de parcă încă nu se săturaseră de asta. Pentru ea, care nu se amuzase atât în întreaga ei perioadă întunecată, probabil că nu avea cum să fie suficient. Abia descoperise gustul veseliei. Sau mai bine spus, redescoperise.
     În cele din urmă se pregătiră pentru ore.
   Nu o mai văzuse absolut niciodată atât de vorbăreaţă şi de binedispusă pe prietena ei. Parcă era cu totul altă persoană. Atitudine diferită, gesturi complexe, privirea clară, mod de a discuta mult mai sociabil. Ştia cui se datorau toate acele lucruri, dar nu se putea reţine să nu se bucure cu întregul ei suflet de această binevenită schimbare. Nu, înăuntru şi pe dinafară desigur, rămăseseră urme adânci şi vizibile ale vechii ei personalităţi şi cumva era total sigură că nici nu aveau cum să dispară de parcă nu ar fi existat vreodată doar în atât de scurt timp, dar spera să o aducă pe calea cea bună, măcar puţin câte puţin. Era mulţumită aşa. Făcuseră mai mult de un pas înainte. Viitorul putea fi luminos şi neaşteptat.
  Ea se simţea uşor ciudat. Era prima oară când era capabilă să discute mai mult de câteva minute cu cineva din jurul ei. Era un sentiment plăcut, trebuia să recunoască. Faptul de a-şi împărţi gândurile şi ideile despre un anumit subiect îi făcea plăcere, sau cel puţin aşa i se părea. Simţea şi singură faptul că se schimbase, mai mult sau mai puţin. Nu se mai temea de ea însăşi, precum nici de ceilalţi, începea să accepte existenţa lucrurilor şi mai ales a sentimentelor contradictorii ce se formau înăuntrul ei. Nu, nu-i era uşor, dar i se părea necesar. Trebuia la un moment dat să înveţe să convieţuiască cu lumea şi să se accepte ca făcând parte din ea. Şi exact asta încerca să şi facă. Nu mai avea de gând să renunţe sau să se lase pradă deznădejdii. Acea parte slabă a ei nu avea să mai preia conducerea vreodată.  

Stiti ce vreau?!
-sa intilnesc oameni adevarati,oameni simpli,sa iubesc ceva adevarat,sa inteleg ceea ce vreau unii,sa cred in lume,sa vad oamenii buni in jurul meu.
Stiti de ce m-am saturat cel mai mult?
-de oameni falsi,oameni care vb fara a se gindi,oameni duri,oameni care incerc sa fuga de ceva si nu pot,oameni care nici nu stiu cei aia simplitate chiar daka spun ca sunt simpli,oameni care mint,oameni care dupa ce au spus ca numai fac dar ei din nou repeta repeta ..
Stiti ce ma invata oamenii acestia?
-sa inteleg mult mai mult ca sunt diferita de ei,ca pot mai mult si arat putin,ca pot sa iubesc dar nu pot sa ii iubesc pe ei,ca nu am nimic in comun cu ei,ca sunt simpla dar ei nu pot sa ma inteleg..m-au ajutat sa inteleg ca priettenii care ii am sunt umbre ce se prevad in dusmanie..
 Poate ca sunt mult mai diferita decit voi,dar stiu ca unde unde privesc doar eu este mult soare inecat in sperante vii..ceea ce imi da putere sa traiesc din propriile ginduri..

Gandurile mele , Ideile , Visurile dar si esecurile si nerealizarile din viata .O idee buna sau rea , un vis sau un cosmar , un gand bun , imaginatie sau adevar , realitate sau fictiune.Tot ceea ce am in minte este unic.Poate n-as avea nici un motiv sa fiu trista, ar trebui sa fiu zambitoare, fericita … Insa ma simt obosita dupa o jumatate de zi de ganduri amestecate, in doze mari şi necontrolate, lipsita de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului. Am senzatia ca ochii-mi sunt umbriti de tristete, ca lacrimi reci abea asteapa sa se rostogoleasca pe obrajii fierbinti si nu inteleg de ce, ce se intampla cu mine. As vrea sa radiez de fericire, dar o tristete inexplicabila nu-mi da pace. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat din greseala cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic. Sunt bucuroasa pentru toti cei din jurul meu pentru care pevestile s-au incheiat cu un suras … sunt trista si nelinistita pentru mine, pentru noi … nisipul din clepsidra mi se scurge lent printre degete, inca nu-i vad capatul si prefer sa inchid ochii pentru ca mi-e teama ca am sa vad unde se termina visul.
O sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape si o sa le tin strans incuiate acolo, incercand sa respir adanc si sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa arat lumii o fata si un suflet care nu-mi apartin in astfel de momente … Probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin uneori, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate. Nu-mi place sa fiu doar acea femeie sensibila, demna de compatimire, nu-mi place sa-mi vars durerea, nu-mi place ca oamenii sa poata banui ca acest suflet inca mai plange uneori si de aceea trebuie sa gasesc puterea de a zambi din nou.

Simplu,simplu de tot.Incep sa imi desprind gindurile pe hirtie si sa percep sa i-au raspunsul la intrebarea : « Ce este tineretea ? « 

Fara indoiala ca pentru a intelege tinretea,trebuie ca sa simti trecerea ei.Pentru ca tineretea nu e virsta ci intensitatea trairilor noastre.In labirintul tineretii –metafora ce pare o imagine fascinanta a sentimentlor,se ascunde in mister.Iar imaginea  reflectata in acest mister alimenteaza labirintul interiorului,combinind realitatea si visul intr-un intreg,caci prin visele tinerilor,sufletul se dezmargineste in timp,traind ani intr-un ceas,se dezmargineste in spatiu,cutreierind intr-o noapte –o lume,se dezmargineste in forma,urzindu-si dupa plac o alta infatisare.Tineretea este un vis unde omul se dezmargineste si uita de timp,astfel incit o suta de ani e ca si ziua de ieri,care a si trecut.Nimeni nu poate atinge cu ochiul propriul exemplu insufletit ce trece sau a trecut prin tinerete dar toti pot sa pastreze clipele ce le-au trait secunda cu secunda.O ora din tinerete nu este o ora,ci o varza umpluta de parfumuri,de sunete,de sentimente,de atmosfere.A trai fiecare ora,simtind din plin gustul ei,simtindu-te pe deplin tinar e ca si cum da-i viata unui batrin.In paginile vietii,se afla ascuns misterul misterelor,fericiti sunt acei care admira fila cu fila acel mister.Toata frumusetea ,iubirea,admirarea,parfumurile sunt legate de tinerete,pe de alta parte ,va fi imposibil pentru cultura viitoare,autentica,sa treaca peste durata pura a ei.Omul insa de care se simte legat pina la un soi de dizolvarea e tinarul si existenta lui.Timpul joaca un rol foarte precis in modul tinarului de a exista.E necesar acest timp pentru ca sa poata vedea de la distanta aceasta prima si subiectiva gindire.E necesar acest timp pentru a se echilibra si a obiectiva.Condamnarea frumosul ,a fanteziei ,o oricarui talent,a facilitatii,a trairii intensive sufletesti infloreste din fructul tineretii.E cert ca nu exista ceva mai profund sufleteste si mai frumos decit sa fii tinar,pentru ca de aici viata infloreste si ramine parfumata pe viitor.Tineretea este o betie necontenita :este febra ratiunii.Uneori cind pierdem anii tineretii ne dam seama ca parca mai ieri bintuia ,pe –aici pe undeva,batalia cea mare,pecetluita cu maiestrie,frumusete si har.E atit de liber ,sa te simti tinar si e atit de magic sa calatoresti in floarea tinertii,pentru ca aici zimbetul tau are toate efectele vremii,iubirea ta vine din cel mai ascuns colt al inimii iar puterea ta pare a fi necontenita.Sunt infinite gindurile mele ce zboara si se acomodeaza in culcusul tineretii,altfel spus mai sunt si saracute pentru ca si eu gust din aceasta floare a vietii din nectarul tineretii si poate mai tirziu sau chiar acus,si eu voi incepe sa percep trecerea asta a timpului,voi privi in urma ca fiecare dintre noi,si voi dori sa simt din nou aceasta imbratisare.

Tineretea e cea mai dorita virtsa a omului.Si-o doresc in egala masura si copiii si batrinii.E cel mai ascuns gind l omului care desprinzindu-l si dindu-i aripi se pierde in orizont ,raminind de-a pururi un punct mic si semnificativ.

Nimeni nu poate atinge cu ochiul propriul exemplu insufletit dar toti pot sa pastreze fundamentul lui,la baza lui fiind sfintele noastre traditii.Viata contemporana e gloria existarii,eu un joc al luptei,eu un drum spre biruinta unde si-a luat inceputul din lumea antica.Traditiile-din acest mister renaste forta farmecului universal al vietii,ce uneste lupta cu etapele ei.Dupa opinia mea valoarea traditiilor pentru viata contemporana este foarte semnificativa pentru ca doar astfel acea viata noua se recunoaste si are un nume,o istorie,un trecut.Doar pastrind traditille ,pastram insasi prezentul nostru si creem viitorul.Ele sunt edenul sufletului unui neam,impletit din multe lacrimi si bucurii,tristesti.Pentru ca pentru ele,stramosii au varsat singe,mult singe.Noua noastra generatie,uita de trecut,uita de tot ce-i mai frumos,astfel ne pierdem.Ei cred ca daca pastrezi in suflet unele traditii ramin pierduti in timp si nu se modernizez,insa daca sa reflectam intr-un mod real doar acest paradis pierdut il regasim in interiorul fiecaruia.Traditiile e o bucata de cuvint din pamintul sfint al universului,care prin inchegare si pastrare formeaza o frumusete spirituala ,iar toti cei care le pastreaza,lepronunta,le folosesc si cred in valoarea lor,aduc sperante nemuritoare in noi,in viitor.

In lumea acesta se intimpla atitea momente grele ,urite,usoare si frumoase,incit noi deja ne-am creat un mediu sa supravietuim.Uneori facem unele lucruri in care nu am crezut vreodata ca vom putea fi in stare sa le facem.Suntem atit de adevarati si totusi atit de diferiti.Chiar si atunci cind juram ca nu mai facem,apare acea masca care parca te indeamna sa o faci.Si din nou,si din nou viata capata un cerc ce ne invirtim fara a mai schimba ceva.Astfel ne creem propriul univers in care nu incercam nicidecum sa renuntam la mastile noastre,care cred eu,ca nu ne aduce nimic mai bun.Suntem deja epuizati in unele momente incit incercam sa renuntam la viata,fara sa ne mai gindim in alt colt al lumi,cineva se zbate minut de minut sa supravietuiasca.Deja aceste masti devin vizibile cu ochiul nu numai cu sufletul,deja se simte acea diferenta.Lasam lucrurile sa isi urmeze cursul.Sa curga tulburat timpul si sa raminem la fel.

Am inceput sa scriu de ceva timp,dar in mintea mea deja a fost creat un roman cu file de mai multe subiecte.Acum insa orice vad,orice simt,sau mai bine zis orice lucru care imi da emotii mai profunde,mai triste,mai frumoase..pe acele pot sa le scriu,plus la asta in gindurile mele ramin tiparite mereu.Eu singura habar nu aveam cind am vazut ca pot sa fac asta,sa imi desprind gindurile pe hirtie,si cind am vazut ca parca nu pot fara asta,apoi scriu si iar scriu.Parca astfel sufletul se alimenteaza intr-un fel.Sincer,citesc si unele versuri ma insipira asa ,dar scriu din sufletul meu,pentru ca nu mai are rost sa copiii unele lucrari si sa le astern aici,nu neg lucrul ca unele fraze le apartin unor autori,dar prin faptul acesta ei imi lumineaza gindurile si eu pot sa scriu.De aceea eu simt ceea ce scriu,mi-ar fi greu sa imi scriti ca nu ajung scrierile mele la sufletul vostru,si nu ma supar oricum pentru  scriu mai mult pentru mine.Astfel imi creez propriul univers de mistr ascuns,si imi formez propria lume,avind la baza imagini ,fapte atit de simple,compuse,adevarate.Mi-as dori sa imi creez o lume din cuvint,doar ele imi inalteaza gindirile.Probabil,nici eu nu prea ma recunosc,cu voi sunt alta ,aici alta.Doar ca nu prea sunte-ti cei care sufletul meu ar dori sa se deschida,nu va condamn sau cumva sa va numesc,dar va complicati asa precum ma complic si eu.Sincer,sunte-ti colegii mei,dar nu insemnati mai mult nimic,doar pentru ca asta doriti voi.Nu suntem cei care as dori eu sa fim,asa ca o famile,ne intrecem,ne atingem cu cuvinte,ne urim,ne aruncam priviri incit parca uneori as crede ca sunt dusmanul vostru.Clar lucru nu va place pe mine,va spun lucrurile pe nume,si ma uriti din tot sufletul cel putin simt eu asta.Si stiu,ca nicodata nu ma vedeti asa cum sunt,nu imi deschid nici inima,nimic.Ma bucur ca ma stiti asa,rea sa zic,sau cum vreti sa ma stiti voi.nu regret nimic,doar ceea ca s-ar fi putut sa fim altii,dar nu regret nimic pentru ca ma invatati ca sa nu ma deschid la toata lumea.Mult as scrie despre voi,chiar si lucruri mai bune,cum ca orice ar fi o dezbatere cu alta clasa,noi ne unim si formam un trup si un suflet,uitam de mofturi ,de tot,si ne ramine o singura idee-sa invingem noi.Probabil am fi mai altfel,daca nu ar exista cei care incearca sa faca acea concurenta in clasa,pai da,suntem destepti  fiecare in felul lor,si asta o tinem fiecare pentru sine,caci trebuie sa ne dam seama asta o sa ne ajute in viata doar pe noi.Dar nu trebuie sa strigam in gura mare,eu mai destept sunt decit ea,si invers,deja asta arata ca ducem lipsa de o educatie,mult mai importanta.Sunt foarte sigura,ca odata cu iesirea noastra din scoala,nu o sa mai fie laudele astea neadevarate de catre profesori,si stim cu toti de ce.Cel mai mult imi place cind trebuie sa concuram cu cineva,atunci suntem uniti,asa.Dragi colegi,ma bucur ca nu m-ati cunoscut niciodata,cum sunt eu.

Si sunt sigura ca si voi sunteti altfel,poate mai buni !

Ajunsi la acel hotar de lumina,intr-o clipa devenim corp unic,un trup si un suflet.Acel hotar se numeste Creatie,adica vatra comuna a lui Dumnezeu.Insa omul a devenit singurul animal care ride si plinge,fiindca este singurul izbit de deosebirea dintre ceea ce suntem si ceea ce s-ar cuveni sa fim.A fi om inseamna a fi raspunzator ,inseamna a cunoaste rusinea,inseamna a fi recunoscator,inseamna a simti ca participi la zidirea lumii.Dar acum cine participa ?!

Spiritul omenesc creat de Dumnezeu parca a disparut ,sau s-ar fi ascuns de realitatea dura ce este creata de om.Inteleg lucrurile,si stiu ca lumea ar trebui sa fie mai altfel.Nu-i nevoie ca sa fii om ,trebuie sa indeplinesti lucrurile fizice,ca sa cladesti case mari si frumoase,dar trebuie sa cladesti in suflet,tot ce-i mai frumos,mai sfint,tot ce ne-a dat Dumnezeu.Avem case mari dar famiilii mai mici,mai multe accesorii,dar mai putin timp,mai multe fnctii,dar mai putina minte,mai multe cunostinte,dar mai putina judecata,ne-am multiplicat averile,dar ne-am redus valorile.Oamenii fug de cuvinte,de tot ce-i mai gingas,de frumusetea spirituala si o aleg pe cea exterioara.Insasi sa fii om de succes trebuie sa posezi atit valorile cit si restul.

O minte care azi accepta ceea ce ieri nu a acceptat,o minte care vedem ca se hraneste secol cu secol din ciudatenie.Spune-i unui om iesit din coaja naturii cum ca soarele sta si pamintul se invirteste..el va gasi –o irationala,contra mintii sanatoase.Spune-i ca stelele sint tot atitea lumi..el va gasi-o paradoxala.Deparde ajungem si totusi pe loc sintem,

Ce-i timpul ?..o eternitate.

Ce-i timpul cind scrii ceva ce ti-a inspirat gindurile…un minut.

Viata e un grabnic drum spre nefiinta,e un joc al destinului,e o scena unde ar trebui sa-ti afirmi propria personalitate.Pare ciudat ,caci cei cqare pentru un motiv oarecare,se pling de intimplarile vietii,dau intotdeauna vina  pe soarta,in timp ce altii care se simt destul de multumiti de ceva ce au reusit sa obtina de la viata,isi atribuie lor toate meritele :dupa parerile lor,soarta nu avut nici un rol.

Si o ipoteza a vietii,care toti isi o fac,e ca toti spun :Asa a fost sa fie,asa e destinul nostru ; sau « Cum a fi asa ar fi » ; « Cum a da Dumnezeu » ; si asta o spun fara sa mai faca ceva,ei asteapta ce va da Dumnezeu,da el da doar prin faptul ca trebuie sa muncim,si daca dorim sa obtinem ceva adevarat,frumos,si stralucit trebuie ca fiecare sa punem un efort oarecare.

Destinul uman e insasi o drama din labirintul vietii,eu un mister pentru ceea ce se intimpla omului,e singura putere ce ne poate desena tabloul suferintei si al iubirii..E cu neputinta sa scapi de propria soarta,caci ce e scris nu poti sterge niciodata.Mi se pare ca inclinara nastra de a crede in destin este intarita de orgoliu de a nu neincrede cu totul  ignorati de restul Universului,acesta  ar fi si destinul dramatic uman.Pentru fiecare dintre noi viata e drama,cu culori mult prea diferite,o drama ce inseamna pentru viata obstacol,o drama ce inseamna pentru viata mister.Acest labirint al destinului dramatic uman incadreaza tot ce tine de frumos si urit ,de noroc ,de pierdere si biruinta.

Pamintul e nemarginit….da El a facut  o bucata bine.Deasupra-i  si dedesuptu-i a ramas tot atit spatiu,caci e nemarginit…si deci ce parcurgem noi,cind nu parcurgem nimica,caci pretutindem stam in acelasi loc,in aceeasi nemarginire,si dac-ar sta pe loc si daca s-ar misca ,tot atit ar fi.Iar simturile noastre,iar acest senzoriu vizionar,incit miscarea lui nu-i de cugetat,fara ca sa punem totodata fiinta noastra.Pamintul umbla cum umblam noi in vis.Si iar departe ajungem si totusi stam pe loc.Ce ciudata idee despre viata !