Se prevede atitia nouri in viata asta,nu stiu cum sa ii alung.Vreau atit de mult sa privesc acel soare care aparea in clasa I,si in timpul de atunci.Cu atita lumina si cunoastere adevarata,cu atitea zimbete si fluturi vii.Vreau atit de mult sa invat mai bine atit la scoala cit si in oarecare lucru bun,vreau atit de mult sa mai vad soare in fiecare privire de a voastra.Nu stiu de ce,da simt o atmosfera asa mai trista in orizontul meu,doar de aceea ca ma gindesc ” Tu trebuie sa inveti mai mult” “Tu trebuie sa stii mai mult”,”Tu trebuie sa te schimbi mai mult”.E atit de putin pentru mine ca scriu,si totusi e atit de mult.Nu mai stiu ce trebuie sa mai fac ca sa pot sa inteleg,sau poate e tirziu?!

Oare pe citi copii ii apasa constiinta in ziua de azi,din fericirea lor ca au acum toate la indemina lor si nu mai stiu de cautarea aceea printre carti,pot sa zici ca nu stii nimica.Dar pe zi ce trece,ma gindesc ce ii asteapta.Un orizont inchis si fara nimic mai nou decit ceea ce au de a cunoaste ei prin diferite surse,excluzind cartea si valorile vietii.

Sub gene imi curg fluturii ce zboara nu lent,nici macar linistit dar parca ar cauta nuanta ceea pe care eu nici de cum nu o pot gasi,nu pot sa o ating.Fluturii ce zbor cu acorduri de vuiet tulburator,si din cauza ploii nu mai pot sa ajung acolo unde vreau.O ploaie de asta care nu am vazut eu,ce nu tine o zi sau trei,ci luni intregi.Mi-e frica sa nu cumva sa nu se termine,vreau alta ploaie mai curata,mai cu cunostinte mai multe,cu sperante,cu optimism.Atit de mult vreau o ploaie ce ar spala toate gindurile rele a tuturor.

Ploua,ploua.Ceea ce urasc eu mai tare din fenomenele naturii,ceea ce imi transmite o senzatie de neliniste.Usor imi intorc capul spre geam, si nu zaresc decit o ploaie puternica cu descarcari electrice,dupa care imi aplec capul in jos si sufletul din mine parca ar dori sa imi spuna :”incearca tu sa aduci soare,doar incearca”.Timpul parca se scurge printre miile picaturi ale ploii ce se duc in piriiasul de linga o groapa uitata.Inchisa in casa nu simti decit picaturile de ploaie aprinsa ce face un zgomot urias pe acoperisul casei mele.Ce fac atunci?! De atita frica,si neincredere ies afara,ma opresc pe prag si simt cit de neuniform ma stropeste ploaia,cit de rece si apoi fierbinte.O combinatie de asta care ar vrea sa imi spuna dar imi sopteste,ma pierd si nu inteleg.Sunt nevoita sa mai fac un pas,sa imi incerc fortele mele,oare par atit de slabe.Dupa care mai fac un pas,un pas si deschid ochii.Sa fie un vis doar,dar nu e vis.Acum imi ridic capul spre cer si ploaie continua sa azvirle cele mai reci picaturi,insa ridic capul sus,si ce simt?! O picatura de ploaie,inca una ,inca una se scurg de parca incerca sa cinte o melodie de pian.Insa continui sa privesc ploaia,altfel , o privesc din punctul cel care imi clariteaza privirea.Afara ploua,dar eu simteam nu picaturi de apa rece ci picaturi de constiinta ce ma ciupea la oricare gind de al meu.

Si ca numai sufletele noastre au puterea de a intelege natura,atunci sufletul ii spune:”Ploaie,atit de rece esti,incit nu mai lasi o particica calduta pe pielea ei.Simt ca ii spui ceva,si ea tot simte.Tu nu esti ca celelalte ploi,da ai punctul tau de stropi mai altfel.”Dupa care eu mai continui sa arunc in cer o privire neintelegatoare,pentru ceea ce vede,pentru un cer atit de posomorit de atita vreme.Si inchid ochii de atita oboseala,unde picaturile continua sa curga pe fata mea.Atit de mult simt suspinarea acestei ploi,si simt cum nimeni nu o intelege si din cauza aceasta,ea continua din ce in ce mai mult.

Ploua azi,miine ma trezesc si fuguta spre geamul mare  din odaia mea,cu speranta de a zari acolo un soare mare a caror raze imi incalzesc privirea,dar ce sa mai vad ,decit ruine,decit o ploaie ce continua zile si nopti,decit un negru de pamint moale si murdar.Atita tristete in privirea mea,ca am incercat sa inchid ochii de multe ori.Mai fac un pas,mai incerc sa mai simt ploaia,si cu cit de mult incercam cu atit nu obtineam nimic.Oare nu puteam sa inteleg eu,ca pentru a intelege nu e nevoie sa privesti,ci sa atingi in mina sufletul.Acum insa cind am pasit prima partica de pamint scufundata in ploaie,incerc sa mai fac inca una si ajung la scaunul de linga masa de afara,ma asez cum era umed si spun:”Cum pot sa mai plec eu de aici,cu gindul ca tu nu ai sa mai incetezi? ‘Cum pot sa nu imi aduc eu soarele in viata mea?” “Cum nu am putut sa te inteleg eu pina acum,ploaie ce veniti din lacrimile proprii?” .Pare ca si Dumnezeu plinge cu mine,eu pling ca nu inteleg de ce pling,iar Dumnezeu plinge ca un copil de a lui nu intelege de ce plinge,doua picaturi de apa ce vin din acelasi neinteles propriu.Ma opresc din profunzimea acestei gindirii ce imi consuma tot timpul,si privesc la cer doar ca deja se facuse un amurg de seara unde primele stele ce aparuse din timpul cela lung ce nu sau mai aratat,primele stele parca doreau sa arda in sclipire dar nu puteau,si de aceea in ele se prevedeau o matase.Atunci cu un glas ce numai cerul putea sa il auda,soptesc:

“-Tu ploaie necontenita,de ce tu plingi intruna,chiar de sunt infinite apele  tale sarate,de ce tu plingi intruna?! …sa-ti fie mila cum si mie imi pare ca este acuma,sau suferi cum eu nu inteleg de ce sa sufar acuma?!…Opreste ploaie al tau razboi si azi adumi soare,mi-e trist si sufletul si ochiul de atita ruinare.Mi-e greu acuma si nu mai pot aceasta inconjurare,sa o vad si miine in zori de zi dupa asta culcare.Ofera-mi ploaie o raza de soare dar nu numai in casa mea,sunt sigura ca toti vecinii nu iti spun dar simt asta.Sunt mii de oameni ce nu vad lumina calauza,ajuta-ne si pleaca asa si lasa-ne in luna.In stele lasa-ma sa oglindesc in asta noapte si miine,ca vreau sa simt si eu sclipire,o ploaie de ma auza.Te-as opri pe-o viata intreaga ca ma pot ascunde in tine,caci eu pling si cu ale tale lacrimi nu ma vad nici in privire,tu ma ascunzi si nimeni acum,ale mele lacrimi nu le vede..dar sufletul simte si moare la orice aviere.Tu ploaie,te rog inceteaza ca miine am sa mor in amiaza,ma sting de azi,ma sting de acum si nimeni nu o sa poata sa ma aprinda de acum.”

O pauza de respiratie facem dupa oricare cuvint ce intruna il sopteam,caci respiratia mea in lacrimi se ineca,nici nu mai stim ce are sa ne mai spuie timpul.Intelegeam doar ca natura sufera,si ca ploaia aia nu era asa pur si simplu,ea doar plingea,precum plinge un om intr-un colt si nu ar dori sa mai arate,precum plinge un copil si de ciuda ca nu ii e acordata atentie,plinge mai mult!

O clipa am mai zabovit pe scaunul de afara,ploaia parea mai suparata,iar privirea mea ingheta atit de tare incit nu mai puteam sa clipesc.Nu stiu ce sa fac sa termin aceasta povestioara cu un final de tristete sau sa mai dau o sansa si sa pun in final ceva ce ar trezi un suris,de ar fi asa si in viata,de am putea sa ne alegem si noi finalurile.

Si iata ca am plecat de la masa,dupa care am ajuns in casa si am incercat sa adorm cu un prosop ce a scurs toate picaturile de ploaie de pe trupul meu.Doream sa adorm incit sa nu mai pot sa mai vad dimineati de astea,sufeream de o boala ce nu mai avea leac.Dar am vrut ca o rugaciune sa imi lumineze gindul inainte de a adormi,si inchid ochii strins strins,inima atit de tare ma durea parca ma apasa,asa o durere in care nu mai aveam aer,nu mai puteam sa vorbesc,si din tot sufletul imi indrept cuvintele spre Dumnezeu,il rog din toata inima tot ceea ce il rog,si ii vorbesc.Am adorimit de parca nici nu am simtit asta,iar dimineata ..dulcea dimineata de la ora 14:00 ma trezise cu o raza de soare,si de cind oare nu mai vazusem eu soare?! Oare de cind?!

Ploua,ploua unde?! nu in orizontul meu deja,nu in ochii mei deja.Eram atit de emotionata incit uitasem ziua de ieri,uitasem.Un soare atit de luminos cum nu sa mai vazut,parea ca aduce sperante in orice om.Si iesind afara cu privirea spre cer,imi amintesc ca am vorbit cu Dumnezeu,ca am vorbit cu ploaia,ca am vorbit.Imi amintesc ca nimic nu se mai face fara el,ca nimic nu se face fara ca tu sa nu faci nimic.”Pastram in mine ceva din privirea soarelui,apar atunci cind infloresc privirile de caldura care ma privesc”.Frumoasa a fost ploaia,in timpul ei de a fi,dar tot ce se facea pe pamint era ca o influenta negativa asupra ei.In timp ce ea plingea de groaza intimplarilor pamintesti,cu ea plingea un copil,un copil ce simtea acest razboinic dintre cer si pamint,plingea si deja era o boala infipta in singele ei, ” plingea odata cu ploaia” ,iar sufletul ei i-a marturisit lui Dumnezeu ,ca pe pamint mai sunt oameni care pling din toata inima,pe pamint sunt oameni care pling cind ploaia plinge,si sunt pe pamint care acest razboi i-ar omori.O copila a caror ginduri traiau prin micile bucurii ale naturii,si ploaia  e buna dar sa ploaie nu sa plinga!

Tu ploaie,ce simti acuma?!

Ca nu te-ai dus ci ai ramas.

 Cind oi muri tu sa plingi intr-una,

Ca am murit si ai ramas.

             

Eu sufletul era sa ti-l ating,

         Cu tine in zori de zi sa pling.

            De acum eu nu sunt pe pamint

        Dar promit sa pling cu tine-n gind.

Te-am rugat sa lasi un strop de soare.

Tu al meu suflet l-ai inteles,

De nu plecai acum in zare

In pustiu eu m-as  fi ales.

                                  De tine sunt dorita acum,

                                   Si ai un zbucium mare in scrum.

                                    Dar sa apari cu gind curat

                                    Sa nu speli tot ce ne-a mai ramas.

De nu-ncetai ,tu ,eu plecam

Si diminetile,eu le opream.

In nepatruns,nu m-ai lasat.

Si singura,tu ai incetat.

                     In groapa tu nu m-ai lasat,

              De plins,tu ploaie,ai incetat.

Ai suflet si simti,cum simt acum.

Sa te intorci oricind,dar pe un alt drum.

autor:Pirgaru Daiana.