La prima vedere s-ar fi crezut ca cuvintele mele s-ar fi asternut putin mai altfel.Si ca cu o mare tristeste as fi spus ca nu mai pot sa scriu…

.De ce?!

Pentru ca cind incep sa imi astern gindurile ele pare ca se ingramadesc acolo la iesire si nu mai stiu unde le-a fost locul.Doar ma ajuta acea memorie in cernala sa o aduc la inceput si din nou.Probabil daca a-ti citi toate scrierile mele,ati simti aceeasi stare,aceeasi privire a gindurilor care nu se mai schimba.Iar daca continui sa mai scriu ve-ti distinge apoi gindurile mele.Uneori ma simt brusc complesita de idei si uit ce am mai vrut sa zic.Parca as fi o umbra alba pe pamint si nu as mai descoperi in mine decit un adinc de privire ce mereu il arunc in suflet.Stiti ca de multe ori merg cu sufletu deschis,ceea ce ma ajuta sa acord la nimic-totul.Doar ca deja e ceva timp decit ca sa mai scriu ceva e ca si cum m-as gindi astazi si asi ajunge sa scriu vineri,da faptele sunt reale doar ca motivele mai putin.Si nu ma ajuta mai la nimic asta.Doar acele mici sperante care vin din partea celor care imi simt tacerea si gindurile si isi simt sufletul,doar aruncind o privire.Uneori scriu o pagina ca mai apoi sa o sterg si sa o scriu din nou.Scrisul mi se modifica,si concret nu va fi niciodata.Cine ma citeste si cine ma intelege,pare a fi o balanta sau nu stiu cum sa ii mai zic.Doar ea,privirea la acelei zile ce bate la usa vietii,acea zi fie luni sau vineri,pentru mine nu are o importanta mai mare decit ziua in care am scris mai mult sau mai putin.Se intimpla ca merg pe strada si incep sa privesc orice lucru odata cu o poezie intre timp pusa in gind sau ceva mai sus.E destul sa aud si o melodie,care ma ajuta sa le arunc lucrurilor o privire mai palida.Ca mai apoi sa uit ce am scris in gind si sa scriu din nou peste-o zi sau o saptamina.Imi pare rau,ca acum scriu mai putin decit ieri.Staruintele mele sunt putine atunci cind vad pe calendar o zi in care nu am putut sa scriu ceva,o zi in care cu trecerea ei sublima nu a putut sa ma cuprinda in cuvinte.Si am sa incerc sa schimb,doar ca acum eu nici nu mai stiu de ce este palida cernerala gindului meu,si se termina din cind in cind.Totusi fara cuvinte nu pot eu sa trec secunda din viata mea,chiar daca ele nu sunt asternute aici.Sa stiti ca continui sa fiu asa cum privirea ma lasat sa fiu.Si ca continui sa scriu in ginduri,sa scriu.

Intimplator auzisem o poveste..cea care incerc sa ii aleg cuvintele,punindu-le intr-o ordine anumita,ca in final sa iasa ceva! Deci personajul e fara nume! E doar acea “Ea” din tot deauana!

E ceva timp, de cind,ea nu poate sa isi inteleaga pasii trecutului ce i se zbat la  usa ce o conduce spre viitor.E obsedata de fiecare miscare ce are  loc sa se intimple in jur,si e mai mult confuza.Timpul pare ca se grabeste si totusi pare ca sta in loc.Un soare imens de caldura incearca sa o incalzeasca,dar ea pare a fi tot mai rece.Chiar si cele mai frumoase stelute ce ii straluciau cindva privirea ,acum sunt fara efect.Se plimba in curtea ograzii,se plimba pe strada,se plimba in ginduri si se pierde.Cind isi da seama,ca face mai nimic si cu fiecare zi ce trece se lenevea tot mai mult,atunci se opri si se gindi doar la acel pas gresit care i-ar fi schimbat aceasta liniste,acel pas poate ne gindit si totusi placut.Nu mai stia unde sa se mai piarda,nici macar nu avea cu cine sa mai vorbeasca.Prietena ei cea mai buna o asculta din cind in cind,dar sufletul ei trebuia cumprins ceva mai strins decit cum putea prietena sa.Sa fi avut nevoie de cineva mai apropiat,doar ca se ascunde tot mai profund de acel apropiat .Se pare ca se pierde cu fiecare zi.Deja a treia dimineata in care razele soarelui ii zimbeste caldut si finut,dar ea…ce urmeaza sa faca ea.Nici nu urma sa deschida ochii,ca nu cumva privirea sa o lase spre frumusete din partea cealalta a geamului,si ramine cu ochii inchisi.Pentru ca ii era frica pur si simplu sa ii deschida si sa nu vada nimic decit acel nimic din odaia sa.In sufletul ei pare ca nu sa mai intimplat nimic  de ieri seara tirziu pina azi,arunca si cea de-a nu stiu cita privire spre celular ” ca poate va vedea ceea ce ar vrea sa vada ” si atunci o greutate o apasa din zori de zi,iar sufletul pare ca plingea.Nu se mai schimbase asta atmosfera nici miine care va veni,iar ea continua sa isi enumere zilele din calendar.E fericita totusi doar de ceea ce asteapta,asteapta vre-o schimbare poate.Are atit suflet in ea ca melodiile nu mai contribuie decit la ceva mai sus decit acesta,ii da aripi.Isi alege fel de fel de sunete care ii izbeste sufletul de pereti.Si totusi…porneam de la aceea ca nu parea a fi singura,ci parea ca se cufunda in tacere. 

Lipsita de tot farmecul de a mai face ceva,iese din casa si se aseza linga masa de afara,acolo unde soarele continua sa ii vorbeasca si sa o faca sa zimbeasca.Doar ca ea fara nici macar o reactie,incet se aseza si privi la acel soare jucaus..il privea si il intrebain soapta:

-Esti cald si esti puternic azi?!..dar miine o sa ploaie si tu..dispari asa precum ai aparut frumos si uiti de toti ce i-ai incalzit cindva..apoi dupa o ploaie lunga revii din nou,si incalzesti?! 

-Dar tu,esti rece si mai rece decit gheata..Iar imi soptesti mie ,ceea ce defapt nu mie se vorbeste.

–Pai de ce ?!…de ce nu ma incalzesti?! De ce cind imi ridic privirea spre tine si iti soptesc ca mi-e frig tu taci si nu spui nimic,si mi-e frig.De ce nu imi incalzesti gindurile ca si atunci cind eram fericita doar cind apareai tu pe cer.De ce nu mai zimbesc ca si atunci cind iti lasai razele sa se joace pe fata mea?! de ce?…

-Mmmm…pentru ca eu am caldura pentru fiecare om de pe pamint,chiar si planta.Iar ca sa poti trai din caldura deplina in viata omului apare un alt soare,ce se hraneste prin alte conditii de a simti caldura.La fel si tu,la fel si pentru tine.EU deja nu mai sunt soarele tau,tu ai ales o alta raza,tu nu iti hranesti farmecul cu aparenta mea pe cer,tu doar iti il completezi.Si esti fericita doar  ca esti ft tulburata,de undeva primesti caldura de undeva un frig imens.Si tu de ce ridici privirea trista spre mine,stii ca daca te cuprind apoi te pierd in zare si dispari de pe pamint..

-Atit frig si vint dur eu nu as fi crezut ca voi mai vedea asa timpuri,pina si cind gindurile mele nu au inceput si nici sfirsit.Un patruns in ascuns ma indeamna mereu si nu mai inteleg cu cine vorbesc si cu cine nu.Toti tac,toti tac si nimeni nu vorbeste!Lasa-ma macar azi sa imi astern visele si durerile pe virful razelor tale.Macar o zi..

-E asa frumos acum,si nu mai tace nimeni.Crezi tu daca o anumita persoana iti opreste gindul si te cuprinde cu tacere,crezi tu ca toti din jurul tau sunt muti?! Ba nu,inceraca sa pleci de aici si de acolo,cauta-ti un alt drum..eu am sa iti luminez calea!Si am sa te ascult in fiecare zi .chiar si atunci cind ai sa iti ridici privirea si ai sa taci,eu am sa iti inteleg privirea si a ta tacere.

Ea isi apleaca privirea,iar soarele de sus mai zimbeste de parca i-ar fi parut o gluma mai mare decit se putea auzea.Zimbeste soarele asa in ascuns si spune:

–Crezi ca daca zimbesc eu sunt fericit?!Crezi ca daca incalzesc eu apoi eu sunt fierbinte.Nu,nu,nu..sunt si eu la fel ca tine,si atunci cind mi-e greu nu am cui sa ii marturisesc,si atunci cind ma pierd in nimic si nu are cine sa ma regaseasca decit eu insusi.Stii ca daca nu mai zimbesc pe pamint nu v-or fi decit lacrimi?! Stii ca daca nu incalzesc pe pamint nu v-a  fi decit intuneric si frig,asa cum te simti tu acuma.Tu esti credinta mea,si cind ma rogi in fiecare zi ca si miine sa apar,atunci e nedefinita fericirea mea.Sa stii.

-Nu mai stiu ce simt,pare ca caldura ta nu ma mai ajuta la nimic decit sa imi incalzeasca trupul si atit.E plin de tacere al meu suflet si asta ma face sa ma doara.

-Am atitea raspunsuri dar o sa te fac sa te doara si mai mult ,si ma tem ca miine din cauza ta,va ploua.Draga,zimbeste-mi acuma.

Iar pe fata ei aparea un suris si acea sclipire de atunci.Chiar si daca se presimtea in a ei privire o greutate de suflet mai profunda si o privire nedumerita.Chiar daca se simtea asta,al ei suris a cucerit un soare!Dupa care ea urmeaza sa mai spuna:

-Stii,in a mea tacere ma regasesc si decit sa ascult doar “nimic” mai bine prefer o camera inchisa de liniste.Unde mi-ar sopti tacerea aia care mi-o soptesc ei toti in fiecare zi si care ma face sa ma doara.Uneori am impresia ca sunt rupta de pe pamint si traiesc altfel,si ma bucur de altceva,de ceva ce nu ar parea sa fie uman.Asa ca as prefera sa mi se sopteasca doar tacere,doar mai intaii sa ma arunce in groapa.

Probabil soarele a ramas atit de trist incit se grabea sa apuna la fiecare trecere de minut.Si sa nu mai spuna decit nimic.Privirea ei se cufunda in apusul lui,si mai nu intelegea pentru ce ar trebui sa mai rasara.

Avea un chilogram de sensibilitate la fiecare bucatica de suflet de al ei,de aceea suferea mult mai mult decit poate sa tina un om.Iar ceea ce se iveste in viata ei chiar si in natura,in gindurile ei, asa adevarat pur si simplu e dureros sa mai dispara.Credea doar ca poate sa fie neobservata odata cu timpul,doar asta durere era mai carnoasa cu fiece zi.E ea,un suflet ce se regaseste in tacere si sufera din tacere.Un suflet ce cere tacere si o doare aceasta tacere.Ea ea,acea care ii soptesti tacere.