Chiar daca suntem invaluite intr-un nor de (Avon, Oriflame, cine mai stie?) dedesubt mirosim tot a lapte dulce de mama si noroi inchegat in par. Chiar daca purtam breton modern (ca restul scolii de altfel) si ne vopsim o alta nuanta in fiecare luna, inca atentam la suvitele rebele cu o dulce inconstienta si cu foarfeca veche, de argint, a bunicii, cu manerul greu de fildes si varful bont.
Chiar daca vorbim cu un vocabular de om mare, scolit, inca ne rusinam cand auzim de sex sau dragote. Inca asociem tot ce tine de iubire cu „prostii”, corpul cu un teritoriu interzis si sentimentele sunt un dulce tabu.
Chiar daca somnul nu ne mai e lin, ca de bebelus, inca ne trezim dorindu-ne sa nu ne fi trezit. Inca adormim cu gandul la un somn adanc, vesnic, netulburat de ceas sau de telefon sau de bataile mamei in usa. Inca adormim dorindu-ne sa nu ne mai trezim. Niciodata.
Chiar daca avem prieteni la liceu sau la facultate si ii sarutam cu foc, acasa inca mai strangem in brate un mutunachi de plus fara ochi si cu o mana rupta, din a carei taietura iese vata. Inca simtim gust de miere si lapte sub limba, cateodata si scortisoara, depinde de anotimp. Chiar daca examenul ne bate la usa, inca avem binecuvantata inconstienta de a petrece nopti nedormite in compania Internetului, a prietenilor sau a jurnalului si a unei beri. Inca putem simti adierea vantului de primavara pe obrajii nostri inca netezi, ciufulindu-ne parul vopsit si imbracat in fixativ, intr-o proasta imitatie a ceea ce credem noi ca inseamna maturitate.

Parem sa fim pentru totdeauna straini de ceea ce inseamna cu adevarat viata, mereu asteptand-o sa se intample, dar mereu cu impresia ca o traim din plin.

Si oricat nu am vrea sa recunoastem, inca suntem copii.