In gradina.

Iata si mult asteptatul soare,a venit asa pe furis cind mai toti nu credeau ca asta saptamina,o sa vina.De fapt cind cel mai putin te astepti cu atit mai mult primesti.A hotarit el ca daca mai transmite caldura prin intermediul razelor frumoase,apoi o sa ne incalzeasca,doar el stie cum.Si ce ne asteapta odata cu el,frumoasa si obosita primavara.

O zi de munca,unde gradina parca ne chema sa ii descoperim acel pamint ce a fost sub o pleopa de iarna.Si e timpul muncii,mai maturi alenea frunzele din ultima luna de toamna,si din cind in cind arunci priviri in departari,mai urmaresti nourii pufosi cum isi i-au diferite forme,si zici uite e inimioara sau e un arici,uite cit e de frumos,nu uiti sa te joci si cu acel soare care ca un copil cauta joaca,iar aerul e atit de proaspat in gradina mea.Mai privesti cum oamenii obositi se grabesc sa isi pregateasca o gradina infloritoare si curata.Si cind intimplator ochii te ajuta sa zaresti,floricica aia albastra care pare a fi prima din primavara,dupa ghiocel.Apoi cum sa nu cazi in genunchi si sa o privesti mai de aproape.In toate ograzile explodeaza fumul cela cu miros de uscatura.Pacat ca se zaresc in acea gradina doar noi doi,copii 🙂 dar nu incetam sa zimbim ,amintindu-ne de cele mai hazlii istorioare prin care am trecut.Ceea ce ne face sa ne oprim din lucru si sa cadem la pamint de risul cela sufocat care cutremura pamintul ..Risul nostru frate ..acel RIS NEBUN care se aude chiar si dupa periferiile locului  in care ne aflam..il ador pt ca ma lasat  ragusita,stupefiata si cu o reputatie

de fata ametita..si  uiti de cei mai greu…uite de oboseala..

     Trece asta zi,de Simbata..frumoasa,nespus de frumoasa..

E primavara,e lucru..e oboseala,si mii de emotii.Odata ce se naste a cita natura,se nasc si sentimentele profunde ale noastre. Si in gradina,e paradisul a doi copilasi  harnicuti asa.. 🙂

Durerea spre final!

Oare cind simti ca miinele nu mai pot sa faca nimic,cind simti ca trupul este pe jumatate mort de aceea ca esti complesit de singuratate si tristete,cind in camera preferi sa stingi lumina si sa asculti cum iti plinge inima.Cind incerci sa te linistesti si nu ai cum.Cind nu ai pe cineva ca sa te bizui.Cit esti prafuit de singuratate cu toate ca in jurul tau se roteste o lume intreaga.

Atit de complexe iti sunt ranile ca nu le mai gasesti nici  o vindecare,nici un leac..iar orice zi ce trece din viata a iti pare deja ca este t in plus.Citeam anterior ca daca suferi mult si nu mai stii ce sa mai faci ca sa te simti mai altfel,apoi ai o singura cale,ceea de a disparea in alta lume,de a ajunge la final ,la un final grabit de tine.Asa sa zic un pariu cu viata ce pare fi ca il pierzi.Iti grabesti secundele,doar de aceea ca te-ai saturat de neintelegere si mergerea lucrurilor doar in directia proasta.Dar cum poti tu sa iti tai din timp ca sa ajungi la final,la incheiere fara ca sa percepi cu sufletul cumprinsul,ziua de miine care poate ca va fi mai buna.

E  dureros faptul ca te simti singur si mereu refuzat,dar prin singurul fapt ca ai viata si ca respiri,inseamna ft mult pt tine insuti.Doar tu plecind din viata unui om apoi el isi da seama ca nu a pretuit si te-a pierdut,dat tu cind pleci din viata ta..iti dai seama ca?!

Doar viata nu se masoara in respiratii ci in momentele in care ai simtit ca primesti din jur  “taie respiratia”.Iar din lipsa de aceasta “simtire”multi din toti renunta.

Si intr-o camera larga,fara mai nimic in ea ..se aude ploaia cum bate la geam,se aude cum plinge si ploaia pentru ceea ce ar urma sa se intimple.Dar eu nu o ascult,pentru ca cind am rugat-o sa se opreasca,ea nu sa mai oprit.Poate sa mai rabd putin pina miine,poate ca ploaia o sa imi spele toate esecurile,si lacrimile.?!Dar o si prefer astazi,pentru ca nimeni nu ma vede ca eu pling.Le raspund la toti printr-un zimbet amical,doar daca ar sti toti ce am in suflet..nu ar mai rezista.Nu ma vrea nimeni asa cum sunt,si nu intelege nimeni..iar cind urmeaza sa le mai spun ceva,tot timpul isi dau seama tirziu,tot ceea ce urma sa le spun.Deci nu am nimic eu cu ei,ploaia continua.Sunt eu,tot ce sunt si ce am fost,dar e prea tirziu ca sa imi dau seama acum.Sunt pur si simplu epuizata si nu mai vrea  sa aud acum decit acel zgomot a ploii,acea picatura ce nu o sa lase nici o urma aici.Mă simt ca prizoniera în temniţa lumii. Şi…mi-am pierdut orice speranţă că mai pot fi salvata.Astazi nu mai primesc nimic,cit de amuzant..nu?! Doar stiu ca nimeni nu ma cauta,stiu ca cind voi face ce voi face..pe usa aia din spatele meu,care scirstie cind se deschide nu va batea nimeni,dar sa intre nici cu un gind.Cui ii trebuie camera mea,asa plina de intuneric si praf,mult mult praf.Sticle goale si pereti albi,nimic bun.As vrea sa imi mai reamintesc de totu,inca a nustiu cita oara,dar nu mai vreau ca sa gasesc cumva firicelul ce ma va scapa.Am hotarit,si m-am antrenat la asta mult mai mult,ca acum sa ma opresc.Dar totusi cit face,sa mai traiesc un vis,o amintire?! Cu ambele miini imi acoper fruntea,apoi un ochi..si imi inclin privirea sprea geamul murdar si fara perdea,unde puteam sa vad liber cum striga ploaia aia.Si ma arunc in amintiri,ma opresc la aceea ca am pierdut totul si nu mai am nimic,ce ciudata idee de amintire,te face sa mori de durere.Sa nu imi fie destul pe sufletul meu,oare?! Cui naiba ii dau atitea intrebari…ca ma inec aici de singuratate.Durerea mea,asta a carui ecou se aude pe tot pamintul,inclusiv si in ceruri,oare mai pot eu sa o redau in cuvinte..Nu,nu mai simt nimic..credeti-ma ca nu mai pot sa simt nimic,decit sa fiu aici cu voi sau mai bine zic altfel,ori sa fiu aici cu voi ori sa nu mai fiu,e tot aceeasi ..sufletul meu nu mai poate sa evadeze,sa inecat,lume,sa inecat in durerea asta infinita.Nu imi e usor sa fac asta,sa fiu eu un om sub denumirea de “Las” poate sa spune-ti si asa.Dar usa camerii mele ce duce spre suflet,nu are pur si simplu cheie.E incuiata iar trupul cere sa fie incuiat si el.

….se pierduse,cazuse la podea in singe cufundata,in singele ei iar afara  ploaia continua din ce in ce mai mult sa cada,de parca i-ar incerca sa ii spuna ceva,sau poate plingea.Era ea,un suflet prea bun,si nu avea pacate din astea teribile,ca orisicare om,dar avea prea mult suflet in ea,nu a putut sa faca altfel,sau mai bine zis ar fi putut dar nu a mai rezistat.

Maine.
Maine o sa mor.
Maine o sa mori si tu.
Maine o sa murim cu toti.

Suntem o bucata de carne,iar fiecare lucru care iti da viata,mori!!

Pur si simplu nu grabi,nu grabi!!

Au trecut la toti prin vene aceasta lipsa de putere,aceasta gindire..de a parasi lumea..am trecut si eu,pina atunci cind..cineva mi-a spus..dar cind te gindesti la asta,la sinucidere asta..la parinti nu te gindesti?! Ce o sa faca ei?! Cum o sa traiasca cei ce ti-au dat viata,care cind tu ai facut un pas apoi li se pareau ca sunt cei mai fericiti,cind ai spus primul cuvint,era infinita fericirea mame-i.Si acum ce sa spun,sa fie o cearta neinteleasa din partea lor … cauza “pierderii “tale sa fie ei.Oare nu stii ca ei iti dau viata pentru tine,iar astea restu sunt fleacuri.Si tu ce le spui,ca pleci?! Nu te mai gindesti ca cind mori si tu,apoi mor si ei.!!Nu deveni spiritual cu propriile miini,s-ar putea sa iti pierzi acesta si acolo dupa nefiinta!

E Dumnezeu cu noi,oameni nu suntem singuri chiar cit de tare am simti singuratatea asta,incercati sa vorbiti cu el in noapte ceea in care ti-e sufletul pustiu si plin de durere in lacrimi,vorbiti cu el in asa fel ca sa va auda,si marturisiti-va cu toate ca el stie totul despre voi.Mai rugatil sa fie cu voi si ca miine sa fie si soare,acum va spun ca asta nu sunt cuvinte acoperite cu vise sau cu o speranta de miine,astea sunt cuvinte taiate din carnea mea,din sufletul meu..care au trecut prin asta.Si nu grabi timpul,pentru ca murim cu totii in arta.De fapt , omul este nemuritor, pana la sfarsitul vietii lui. Iar existenta, nu este decat moarte vopsita cu viata. Murim in fiecare clipa, cate putin. 


Cind ai nimic..

Mergea pe un drum in care niciodata nu il pasea fara ca sa zimbeascA,era asa plina de viata incit si ochii redau fericirea EI.Vibra la orice trecator,vibra in zimbete si complimente frumoase,vai cita speranta transmitea la toti.Si acum..?!

Nu te-ai mai gindit niciodata ca,nu ai sa mai pasesti la fel..nu?!

Simti o imensa durere in piept,iar sufletul..ce-i cu el?! Pare ca cu fiecare zi se ascunde,la fiecare lacrima si poate la fiecare noapte nedormita,sa fie  din cauza ca incerci sa adormi macar un pic,dar cum ,cind inima bate a durere nesfirsita,cind nu mai stii cum so opresti.Cind nu mai ai puteri sa faci ceva,pentru ca dispare sufletul.Asta e sentimentul de dezamagire,a tot ce ai avut.Sa existe macar straluciu de sperante finute ce iti alina gindirea linistita,macar o speranta.Dar ai pierdut totul,si nu mai ai decit nimic,acel “nimic”la care te-ai ferit toata viata.

Iesi afara,si striga sufletul din tine..Ca nu are nimic de care sa isi inmulteasca gindurile.Nu mai are nimic la care sa zimbesca.Si sa mai poata iubi,crede si trai.

Acum nu mai suporta nici o atingere,nici o vorba,o soapta.E pierduta si daca e pierdut sufletul,nu mai poate fi regasit.Pentru ca cindva din aleea ceea,el avea de mina ceva si pe cineva,miinile ce i-au creat unui suflet-picioare.Acum i s-au taiat picioarele,deja nu mai exista leac pentru a le aduce inapoi decit pe cele de plastic,totusi nu sunt ale lui..ale sufletului.Ei bine le pune si de plastic,atunci cind iarta.

Dar are nimic,cu plasticul sau fara, e acelasi sentiment frint si izbit de toti peretii,asa doar cum acel cineva a dorit sa se joace.

I sa dat sa traiasca in nimic,ca nu mai are importanta nimic,ca iar nimicul asta..ma inec in el!

   Un nimic in  suflet..isi are si el avutia sa!

Taci si mai oprestete!

Nu o sa spun ca da,in viata ce o traiesti nu mai intilnesti nici un obstacol,nici un esec sau vre-o greutate oarecare.Nu am sa spun ca nu mai plingi,si nu iti mai este greu vreodata.Dar,ce ne-au invatat poetii,ca dupa ploaie vine soare.Si orice greutate,orice esec isi are rostul lui.De multe ori se intimpla ca sa te inseli sau sa fii dezamagit,se intimpla ca te asteptai mai mult sa primesti de la o persoana sau nu te asteptai sa iti fac asa.Suntem asa pusi pe un pamint ce pare a fi cu gropite 🙂 doar ca trebuie sa stii cum sa mergi,sau cel putin sa te inveti sa mergi asa.

As enumera ft multe cuvinte care face pe om sa simta ca sufera omului ,din ele sunt chiar fara sublim..

Doar ca rasfoind blogurile,sau ce mai stiu eu,dragostea pare a fi mare suferinta:) pai da asa e,doar ca nu trebuie sa te opresti acolo unde te-a lasat si nu o sa se mai intoarca,doar viata miroase a flori de primavara,asa ne-a daruito Dumnezeu.

Total sunt de acord cu cei care spun ca e dureroasa despartirea,va spun eu “plingeti azi pina se rupe sufletul” ,miine e altfel,miine esti altcineva! Si cu cei care spun ca moartea pare a fi o rana ce se deosebeste de toate celelalte rani,prin ceea ca nu se vindeca.

De cite ori am vazut eu o persoana cum pleaca,facind si pasi nepasatori de ceea ce lasa.Oricit nu ne-ar placea vine momentul in care trebuie sa ne gindim la ” negativ “.Negativ zic,avind in vedere tot ceea ce nu se primeste,tot ceea ce e gresit,si la final electronii ce au plecare in partea “pozitiva”.

Nu mai panicati asa timpul,fiti voi cei care ati fost,indiferent de toate.Suferiti cit trebuie si pentru cine trebuie.Chiar daca cit de dureros va fi atunci cind ai  sa plingi si iti acoperi strins fata cu o mina,cind nu mai stii ce pastila sa te mai ea ca sa poti dormi.Chiar daca…

Nu mai spune lucruri care sa te doara,cind vezi ca ai pierdut sau miine vei pierde,cind privesti lumea si percepi acele doua fete..total diferite,cind vezi ca e om si nu e om,cind si cel mai iubit/a pleaca in pamint,cind esti singur in casa,cind te doare tot ce vezi..mai taci si oprestete sa spui ca te doare.E viata,esti om..

Timpul trece,draga sora!

Probabil de atitea zimbete in dosul casei,de atitea culcusuri  in cele mai nepatrunse locuri  pe l-a inceput de vara,de atita lovituri din ciresul din gradina am uitat sa mai insemnam in calendar si sa ne dam seama,ca a mai trecut o zi.

Atitea intimplari frumoase,amintiri tiparite pe o vesnicie in inimile noastre.Nu cred ca si acum as dori sa ma resemnez ca da,nu este ce a fost atuncia.Si de cind am inceput sa inteleg timpul,de era mai bine cind nu pricepeam ora cum merge ea ,apoi am inceput sa inteleg ce mătura acest timp si ce imi ea 😦

Timpule ce faci tu din tot ce am avut?! Chiar nu vezi ca pling acum,nu vezi ce am in suflet?!

Habar nu ai cum paseam atunci cu ele,cum zimbeam,cum plingeam.

Mergeau pe cararusa ceea din deal,trei surori mici.Care cind se incepea coptul poamei,ele isi vindeau poama,ban fiind frunzele.Si continuam sa tina in secret care din butuc e mai gustos si sa copt mai bine,dupa care imi sopteau la ureche : “Eu am un secret ,da sa nu mai spui la nimeni “.Doamne,cum sa uiti?! Cind ne punea mama de serviciu sa facem curatenie in casa,cind ne puneam la vorba nopti intregi,cind ne plingeam una altuia si cind ne spuneam totul,cind eram suparate si alergam in gradina sa nu ne vada nimeni,cind faceam curat in gradina si la sapat apoi doi metri restul ii acoperam cu pamint,cind puneam ceapa cu mama si cind mama nu era apoi facem o groapa si noi repede am terminat lucru,cind ca sa plecam in centru trebuia o zi intreaga sa facem curatenie generala si cind intirziam de ora 00:00 apoi facem curatenie in bucatarie cu toate ca era curat,cind unde nu plecam eram impreuna,cind imparteam totul,cind imbracam hainele una la alta,si acum e pastrat obiceiul 🙂 … cind toate clipele ce au trecut de pina acum au fost cele mai minuate,adevarate si fericite.

Si acum ce aflu,ca tu timpule imi iei totul,ca aduci peste noi o distanta mare si nu mai lasi nici o dimineata in care sa fiu trezita de ea,de sora mea.Nu am avut pe nimeni atit de apropiat de suflet,ele erau si sunt razele de sperante din inima mea.Mi-e atit de greu ca realizez ca sunt mai mare si ca nu am sa mai pot sa fiu ce am fost,sa fac ce am facut,sa zimbesc cum am mai zimbit.Nu o sa mai fie nimic,viata ne-a adus o alta etapa.Si acele trei pasi ,le-au situat in trei bucati de pamint,le-au dus in departari.

Chiar daca suntem la fel de iubite,chiar daca acelasi zimbet este intruchipat in noi,chiar daca continuam sa fim una pentru alta,oricum mai rar o sa alergam in gradina noastra,mai rar o sa cumparam poama cu frunze,tot mai rar.Si  e atit de greu sa te desparti de sora ta,sa o lasi sa plece pe un drum singura.Nici nu stiu cum sa mai redau in cuvinte,lacrimile astea care curg din cauza ca ti-e dor de ceea ce nu ai sa mai ai parte,de acele timpuri atit de simple si cu o asa mare fericire.

Vezi,timpule era atit de bine cind nu stiam ca existi..

 

Iar miine..

Trece saptamina ca o zi pierduta ,trece ziua ca o ora,iar in minutul cela …ea scrie..
Atit de mult vroia sa scrie incit se parea ca se pierde in fiecare zi in lumea cuvintelor,si cauta mereu locuri linistite in care orice lucru sa ii fi placut.
O zi mai frumoasa azi,atunci ea se aseaza din nou la masa de afara si incetisor arunca parca priviri in jurul ei,analizind fiecare miscare,chiar si acea frunza ce a fost ascunsa iarna asta,chiar si acel de firicel de iarba nespus de micut ce se pare ca se chinuie cu fiecare zi sa se mai inalteze putin.
Dupa care ea creionul in mina si incepe sa scrie o pagina,inca una.
Razele soarelui care ii lumineaza mereu privirea iar vintul care azi ar fi parut mai rece ,se juca in parul ei de parca o alinta ca pe un copil.O melodie de pe geam se aude in soapta,de parca ar ajuta-o sa isi gaseasca sufletul.
Scrie si in acelasi timp isi numara zilele din calendar care are sa treaca,se opreste din scris si isi dadu seama  ca azi i-ar mai sufera,mai putin sau mai mult decit ieri nu putea-i sa iti dai seama,ca avea privirea asa nedumerita,de parca ar fi spus ceva cu ea si in acelasi timp tacea.Orice zi ce avea sa treaca,intelegea ca privirea o sa inghete asa,cum ingheata apa la inceput de iarna.Ar fi spus cineva ca ea sufera sau a suferit cindva,dupa zimbetul ei pina la urechi nu mai poti spune,zimbeste cind se uita la soare si cind se joaca cu el.Zimbeste,dar ….
Observa ca ar fi scris doar de aceea ca azi ii este mai greu sau..ca nu sa schimbat nimic,iar miine..?!
   miine va fi la fel…

E melodie muta..doar eu o ascult..

Privesc spre cer chiar cind nu vad nimic,

Sunt atit de fericita ca pot sa disting.

Formez din nour-aer,apoi il opresc.

Atunci cind pe un minut,eu nu vreau sa traiesc.

           Si cind acel vint din departari,

           Ce nu se mai opreste, nici la strigari.

          Ce uita de virgula,ca mai apoi

          Sa aduca acel soare din noi.

Natura danseaza cu melodia sa

Ea astfel imi linisteste,privirea mea.

Ma intreb oare ,daca existati?!

Acei oameni,care melodie muta ascultati.