Daca iubesti!

Exact ca o dragoste adevarata nu poate fi mai puternica si mai frumoasa daca nu a trecut peste mii de obstacole,dar asta e si secretul ca  sa treaca.Oare nu o dragoste adevarata ar trece peste nori si stele?! Hmm..vreau si eu sa o simt,cum ar lupta pentru mine))

Cum crezi ca ar fi o dragoste adevarata?!  …. Cum sa iubesti cu adevarat?!

Ar fi magica simtirea dacar voi ati simti secunda maxima in care as primi intrebarea si sub o plapuma fina de tot si gingasa,as raspune.

Nu cred ca as putea sa spun exact cum ar arata o dragoste adevarata,dar as fi vrut sa inchid ochii ca sa pot atinge acele clipe imaginabile.Si inchid ochii.Caci si un orb ar simti tot ce as dori eu sa redau.E minut,e atingere,e simtire dragostea adevarata,unde fluturii nu traiesc o zi ci o viata.Insasi omul traieste pentru iubire,se naste din iubire si pleaca spre lumea necunoscuta din cauza iubirii.Nu stiu ce fel de privire ar capata ochii mei daca i-as deschide ,nu stiu…dar ar fi fenomenala!

In primul rind nu cred ca prin cuvinte s-ar putea exprima intreaga atingere a unei dragoste atit de fine si adevarate,unicul lucru ar fi cert caci aceasta atingere nu se pierde nici la o oarecare distanta,caci e un lucru atit de adevarat.

Nu am de unde sa stiu cum e sa iubesti cu adevarat,cu toate ca nu e nevoie de experienta ca sa simti visul ce se zbate in fiecare seara deasupra orizontului.Insa din nou ajung la cuvintul “privirea”caci daca totusi deschid ochii se tipareste o dragoste la care o visez si eu.))Stiu doar ca naste fluturi  si mii de zimbete adevarate.

Rana veche!

Azi ,o zi cu un suris de ploaie.E dimineata si ploaie nu se opreste sa mai plinga,nici nu o mai inteleg caci cind ea plinge ar trebui sa pling si eu.Si nu pot sa ma obisnuiesc caci cindva simteam cum pe obraz se joaca picaturi sarate,picaturi umede.Simt ca plinge si ea pentru mine,nu ma lasa sa fiu trista cu toate ca in suflet simt un gol,care mi s-a parut doar ca a fost implut.Astept ceva,si nu stiu ce!

Poate doar sa apara o raza de soare.Uite ca sunt atit de iubitoare de mireasma naturii caci mi-a simitit dorul si mi-a simtit chemarea,caci parca e seara si soarele a aparut.Si cit de repede poti sa fii inghetata si cit de repede poate sa te incalzeasca,o atractie ce se zbate in mine.

Doar ca e un resentiment,ce se uita cu fiecare zi! Il las sa plece caci nu mai pot oferi sentimente spre viitor.Inchid usa si nu mai las ca sa mai vie ,caci vreau sa traiesc in fluturi.Nu sunt sigura daca mai am o rana veche,sunt sigura ca vreau sa o vindec.Caci imi cresc sufletul din si pentru iubire,pentru sentimente vii si nu uitate,pentru sentimente cit de vechi dar totusi noi.Rana veche poate fi vindecata,si stiu de ce caci nu mai pot sa scriu de ea.Nu ca nu as dori ci ca nu imi mai trezeste nici un sentiment,nu ma insipira nici cu putinul,nu am de ce sa mai scriu de ea.In privirea mea rasare un timp mai nou ,un timp mai placut si iubitor de nopti cu picaturi de ploaie.

Desi poate nu ati realizat dar  e timpul sa privim cu alti ochii si acea dezamagire,si acele respingeri si eliminari pentru a nu crea rani in sufletul nostruOameni,nu lasati ca ranile vechi sa va cumprinda tot sufletul caci nu o sa traiti decit cu amintiri,ca mai apoi sa nu iubiti ci doar sa uriti.Ranile vechi sunt resentimentele ce au ca functie sa nu va mai lase loc pentru sentimente noi si adevarate.Si nu avem timp mult,nu avem timp sa ne gindim ca am pierdut,ca ne-au lasat,ca am gresit.Tot ce mai reusim sa facem e sa iubim chiar daca nu ne-au iubit,sa nu lasam chiar daca ne-au lasat,sa pastram chiar daca nu ne-au pastrat si in final sa vindecam ranile vechi ca mai apoi sa putem primi si darui din nou cele mai frumoase sentimente.Nu ma doare sau poate ma doare,dar am acoperit deja o rana veche,a fost usor caci am primit ceva mai simplu si adevarat,am primit credinta ca mai exista ceva adevarat.

E simplu,e atit de greu si dureros,dar atit de clar sa fie veche rana si nemai cumprinsa de prezent!

Despre toate am scris in lume,numai despre tine nu..

Uite ca traiesc si eu intr-un sat,poate micut! 

Si cu toate ca unora le-ar parea ca e urit si de moda veche ca sa cresti acolo,eu rasar cu o privire convingatoare si va spun ca nu e deloc asa.Caci totusi pina la urma,satul a dat nastere tuturor oraselor.

Ce este satul?! 

Satul este edenul sufletului omenesc impletit din lacrimi si bucurii,tristete si fericire.E locul unde traiesc parintii,unde au trait stramosii si unde vor trai copiii nostri.Cred ca satul este un dor al poporului,unde sint si sezatori,jocuri,nunti,botezuri.Poate ,pare a fi pamintul care nu e decit un graunte de nisip in desertul infinit al lumii.Cineva spunea ca satul se integreaza intr-un destin cosmic,intr-un mers de viata totalitar dincolo de al carei orizont nu mai este nimic.

Stiu,ca imaginea satului se simte instrainat de ochii atitor suflete pure,aflate in absolutul nedeslusit al unui vis inspirat de dureri si sperante.Acest paradis pierdut se gaseste in interiorului taranului,care e crestinul fara sarbatoare,umilit in umbra si urzit din lacrimi si sudoare care formeaza acest intreg al vietii.Satul e locul deznajduit,strivit de nedreptati al carui tablou e pictat doar de culorile vii ale raiului.Acest frumos nedeslusit adeveresc intr-o comunitate sufleteasca,a celor ce prin speranta ,au zidit locul sfint al infinitului.Satul e frumusetea amurgului,regretul amintirilor,placerea trairii,chinul taranului si bucuria pamintului ce creeaza un riu al sentimentelor,contemplind opera universului.Satul ne da o binefacere care e nepretuita in duiosia lui.El ne permite sa ne intoarcem ,dupa o viata zgomotoasa ,sumbra in sinul lui,in sinul pacii caci singura odihna a omului se gaseste la sat.Am incercat sa privesc sufletul unui sat si nu ceea ce i-a facut omul pina acuma,insa totusi exista in viziunea mea acea privire care strabate in sufletul unui sat,cit de micut.In privirea mea,satul ramine o bucata din pamintul sfint al universului,care prin modelare formeaza o frumusete vesnica si impreuna cu aerul lui aduce o speranta nemuritoare.

Ce se intimpla?!

Noi oamenii suntem enigma timpului,la fiecare anotimp ne schimbam.Zburam si ne pierdem ca o pana ce zboara in vint.Suntem diferiti si totusi atit ne asemanam.Da,suntem papusi vii unde  ziua este ca  o scena de teatrul .Si reusim sa jucam,sa jucam si sa traim.

Ce vad eu?! Azi sau Miine?!

Oameni,oameni ce se schimba! De parca ar fi purtat masca,azi iau una mai perfecta,miine  altceva.Si ma doare aceasta schimbare,caci sunt nevoita cu greu sa lupt pentru a mea pastrare.Caci nu vreau decit sa fiu eu,asa sa fiu azi si miine.Nu stiu,cred ca inca nu stiu cum e sa fii atit de diferit,insa stiu cum te simti cind crezi ca cunosti un om si el e total diferit.

Privesc in urma si ce vad ?! …deja nimic,ma inec in cuvintul asta.Si vreau sa inchid ochii si sa nu privesc acolo unde ochii mei doresc sa se inchida.

Pierd zimbetul si nu mai gasesc refugiul meu,caci as fugi de toata lumea.Se ascunde sperantele sau au fost taiate,pur si simplu.Se duc si visele,sclipirea,totul.Se schimba timpul si se ascunde si lumea mea.

Esti trista?!

Nu..pur si simplu nu mai stiu cum sunt..si nu sunt trista~!

Cu ea un dans ascuns!

Sa incepem cu aceea prin care el ,dansul se arata ca apartinind omenirii,este o mare si mistuitoare pasiune,stirnita de infatisarea fascinanta a misteriosului suflet si intretinut prin miscarile senzuale pe care i le prilejuieste.Dar ceea ce m-a inspirat nu e natura dansului,dar ceea ca are trasaturi si sclipire in privire si in brate,de care am ajuns totusi sa ma indragostesc,eu fiinta sensibila.Sa ma indragostesc intr-un asemenea grad de atractie simtita si cel putin,nestiuta.O Culoare neagra de parca mai tin ochii inchisi si doar mii de fiori ce abia se nasc.Afectul si dorinta care cresc in suflet  il impodobesc sa faca un pas spre o si mai mare intimitate cu cea care-i devenise stralucirea launtrica.E simplu de tot ,in ascuns dansezi cu nimeni si totusi cu cineva pe care nu mai stii cine e.Si privirea,miinele lui ,ti-au tulburat a ta privire si nu ai vrut sa te lasi,dar te-a atras.

Doar ochii ,ea i-a  inchis sa nu mai vada pe nimeni,dar era ea vazuta caci stralucea deosebit.Danseaza cu ochii inchisi dar simtea totul.Era enigmaticul pe care il tinea in ascuns,pe care l-a asteptat.Si cu acea intelepciune si intelegere care nu intotdeuna dispune de experienta  ca sa cristalizeze intr-un suflet inocent.Dansul iar fi ramas tiparit in privire dar si in suflet,caci era mult mai diferit.Astfel usor intr-un vis ascuns il modeleaza dupa cresterea de dorinta.Apoi prin armonie dintre suflet si trup,cu lumina launtrica ,patrunzatoare ,vizibila si invizibila,se naste un fluture cu parfum de sentiment.Care acesta la rindul lui mai naste si ceilalti,mii de fluturasi.

Caci era doar un dans cu parfum de reinoire,un dans si neinteles,si destul de ascuns.Usor ca o pana,ce coboara usor pe trup,simtind finitatea ceea de la inceput pastrata.Era un dans dar mai mult atingere,atit de placuta!

Pastreaza-mi sufletul,Doamne!

Cuprinde-ma cu tot cu suflet si inveleste-ma cu plapuma de fier ca sa pot sa mai exist ,sa respir impreuna cu sufletul meu.

Doamne nu iti cer decit,sa ramii cu mine in orice pas.Sa imi luminezi privirea si sa mai ramin un om cu suflet.

Ma doare,caci sunt obosita sa vad cu fiecare zi cum se schima omul si faptele lui.Sunt om si eu,si nu mai stiu daca as mai dori sa ramin in chipul asta ,de care si natura ar fugi.Caci nu pot sa vad ca mint,ca fug si ca zimbesc fara sa vreau.Nu vreau sa imi alung sufletul din mine,vreau sa ramin deja nu om ci un “om cu suflet”.

Din nou imi gasesc linistea si las ca ochii sa fie inchisi,doar asa pot sa mai simt cum sufletul se ascunde si nu de durere ci de praful lasat pe-o dureroasa realitate.Ma tem,caci nu mai gasesc suflete ,nu mai gasesc oameni care as putea sa imi las sufletul sa il stringa in brate,adevarat.Ma tem,ca schimbarea asta o sa doara mai mult.Si nu vad nimic si nu ca mai tin ochii inchisi,caci sunt sigura ca daca o sa ii deschid o sa vad decit “nimic”.

Nu mai cred in nimic,decit in tine Doamne.Nici in oameni nu mai cred caci isi schimba chipul dupa oricare pas facut.Nici in natura nu cred caci azi ma incalzeste si miine ma ingheata.Si ma pierd,mor si nu mai pot sa fiu vie,caci se pierde totul.

Stiu Doamne,ca toti iti cerem si iti cerem fara sa ne mai gindim ca a ta privire este ingrozita cind ne priveste.Insa in sufletul meu incearca sa se mai zbata acele firisoare vii care simt,si in durere se ineaca.Mai cred ca bunatatea ta v-a incalzi lumea si gindul tau ne va lumina visele.Doamne,stiu ca si  gresesc si eu ca fiecare om de pe pamint,cu toate ca nu vreau.Dar incerc ca fiecare rugaminte sa vina din sufletul meu,caci inca il mai am.Nu ma lasa sa ma pierd si nu imi da drumul  de mina,caci vreau sa te tin pina la infinit.E atit de greu sa traiesc aici,pe pamint.

Necunoscut cu taina!

Tine-ma strins in bratele tale si gaseste-ma odata,pastreaza-ma…pentru totdeauna.Astazi mai mult ca niciodata doresc sa iti spun cit as dori sa te cunosc si sa te completezi odata cu ruptura mea.Poate e putin ce pot sa iti spun acum dar arde ,arde ,arde in mine cuvintele.Si nu stiu cine esti,de unde vii si unde te duci dar pot sa simt ca undeva o sa ne intilnim.Ca undeva esti asteptat de mine si spre mine vei veni.Insasi numele ”necunoscut” ma fascineaza.Caci cine altul ar fi ,stapinul iubirii mele,de care ma simt legata strins.Delicatul iubit al ceasurilor de desfatare ,vestitorul primaverii impodobit cu flori albe,cu finitate in miini,incintatorul baiat al carui glas era o dulce muzica,si a carui frumusete era vesmintul inimii mele,asa cum e cheia de bolta a fortei dramatice.

O adevarata credinta si marturisire a iubirii,caci se zbate acel necunoscut in firisoarele de vine din inima.Si scriu si simt ca exista in mine,in gind si in suflet.Acum iata zimbeste frumos,usor si atit de adevarat unde imi naste si mie citeva aparente de zimbete curate.

E necunoscut caci l-am visat ieri seara,si e necunoscut caci chipul nu am dovedit sa il completez.E necunoscut si putin vorbeste,doar emotiile lui,privirea lui capata acele sentimente ce le-ar fi simtit,ne mai dovedind sa imi spuna.

…..Ploaia inca isi varsa lacrimile pentru regretele mele,pentru moartea mea,pentru dezamagirea lor,pentru ruptura mea de suflet si sperante,pentru insasi lacrimile mele,mii de lacrimi,pentru pierderea mea,pentru aparenta de simturi false,pentru supunere si in final pentru stergere a memoriei.

….Ploaia,inca mai plinge..pentru ca mai apoi sa reinasca totul,pe mine paralel cu natura.Si o sa mai scriu daca s-a oprit din plins,ploaia.

Prin picaturile de ploaie nesigure,de parca picura si nu ar mai picura.Apare acel,al meu “necunoscut de taina ascunsa”care aduce parfum si siguranta.Care reinaste si trezeste emotiile care au fost ucise,care reinaste si ajunge la radacinile ce-ar fi putut sa mai ramina vii.E luceafar tiparit in ochii mei,cind usor ridic privirea sus,ma lumineaza si imi aduce sclipire.Continui sa il privesc chiar de ploua,chiar daca azi seara nu o sa mai apara,chiar daca pleca.E luceafar dar e necunoscut,si totusi e amintire si e in suflet.Ce poarta cu el parfum de inspiratie.

E pierdut in taine si ascuns de mine,acolo in inima sa nu il mai simta si sa nu il mai vada nimeni decit eu.Caci e in vise,si in privire.Si este asteptat de pina acum si de acum in colo.