Azi ,o zi cu un suris de ploaie.E dimineata si ploaie nu se opreste sa mai plinga,nici nu o mai inteleg caci cind ea plinge ar trebui sa pling si eu.Si nu pot sa ma obisnuiesc caci cindva simteam cum pe obraz se joaca picaturi sarate,picaturi umede.Simt ca plinge si ea pentru mine,nu ma lasa sa fiu trista cu toate ca in suflet simt un gol,care mi s-a parut doar ca a fost implut.Astept ceva,si nu stiu ce!

Poate doar sa apara o raza de soare.Uite ca sunt atit de iubitoare de mireasma naturii caci mi-a simitit dorul si mi-a simtit chemarea,caci parca e seara si soarele a aparut.Si cit de repede poti sa fii inghetata si cit de repede poate sa te incalzeasca,o atractie ce se zbate in mine.

Doar ca e un resentiment,ce se uita cu fiecare zi! Il las sa plece caci nu mai pot oferi sentimente spre viitor.Inchid usa si nu mai las ca sa mai vie ,caci vreau sa traiesc in fluturi.Nu sunt sigura daca mai am o rana veche,sunt sigura ca vreau sa o vindec.Caci imi cresc sufletul din si pentru iubire,pentru sentimente vii si nu uitate,pentru sentimente cit de vechi dar totusi noi.Rana veche poate fi vindecata,si stiu de ce caci nu mai pot sa scriu de ea.Nu ca nu as dori ci ca nu imi mai trezeste nici un sentiment,nu ma insipira nici cu putinul,nu am de ce sa mai scriu de ea.In privirea mea rasare un timp mai nou ,un timp mai placut si iubitor de nopti cu picaturi de ploaie.

Desi poate nu ati realizat dar  e timpul sa privim cu alti ochii si acea dezamagire,si acele respingeri si eliminari pentru a nu crea rani in sufletul nostruOameni,nu lasati ca ranile vechi sa va cumprinda tot sufletul caci nu o sa traiti decit cu amintiri,ca mai apoi sa nu iubiti ci doar sa uriti.Ranile vechi sunt resentimentele ce au ca functie sa nu va mai lase loc pentru sentimente noi si adevarate.Si nu avem timp mult,nu avem timp sa ne gindim ca am pierdut,ca ne-au lasat,ca am gresit.Tot ce mai reusim sa facem e sa iubim chiar daca nu ne-au iubit,sa nu lasam chiar daca ne-au lasat,sa pastram chiar daca nu ne-au pastrat si in final sa vindecam ranile vechi ca mai apoi sa putem primi si darui din nou cele mai frumoase sentimente.Nu ma doare sau poate ma doare,dar am acoperit deja o rana veche,a fost usor caci am primit ceva mai simplu si adevarat,am primit credinta ca mai exista ceva adevarat.

E simplu,e atit de greu si dureros,dar atit de clar sa fie veche rana si nemai cumprinsa de prezent!

Uite ca traiesc si eu intr-un sat,poate micut! 

Si cu toate ca unora le-ar parea ca e urit si de moda veche ca sa cresti acolo,eu rasar cu o privire convingatoare si va spun ca nu e deloc asa.Caci totusi pina la urma,satul a dat nastere tuturor oraselor.

Ce este satul?! 

Satul este edenul sufletului omenesc impletit din lacrimi si bucurii,tristete si fericire.E locul unde traiesc parintii,unde au trait stramosii si unde vor trai copiii nostri.Cred ca satul este un dor al poporului,unde sint si sezatori,jocuri,nunti,botezuri.Poate ,pare a fi pamintul care nu e decit un graunte de nisip in desertul infinit al lumii.Cineva spunea ca satul se integreaza intr-un destin cosmic,intr-un mers de viata totalitar dincolo de al carei orizont nu mai este nimic.

Stiu,ca imaginea satului se simte instrainat de ochii atitor suflete pure,aflate in absolutul nedeslusit al unui vis inspirat de dureri si sperante.Acest paradis pierdut se gaseste in interiorului taranului,care e crestinul fara sarbatoare,umilit in umbra si urzit din lacrimi si sudoare care formeaza acest intreg al vietii.Satul e locul deznajduit,strivit de nedreptati al carui tablou e pictat doar de culorile vii ale raiului.Acest frumos nedeslusit adeveresc intr-o comunitate sufleteasca,a celor ce prin speranta ,au zidit locul sfint al infinitului.Satul e frumusetea amurgului,regretul amintirilor,placerea trairii,chinul taranului si bucuria pamintului ce creeaza un riu al sentimentelor,contemplind opera universului.Satul ne da o binefacere care e nepretuita in duiosia lui.El ne permite sa ne intoarcem ,dupa o viata zgomotoasa ,sumbra in sinul lui,in sinul pacii caci singura odihna a omului se gaseste la sat.Am incercat sa privesc sufletul unui sat si nu ceea ce i-a facut omul pina acuma,insa totusi exista in viziunea mea acea privire care strabate in sufletul unui sat,cit de micut.In privirea mea,satul ramine o bucata din pamintul sfint al universului,care prin modelare formeaza o frumusete vesnica si impreuna cu aerul lui aduce o speranta nemuritoare.

Noi oamenii suntem enigma timpului,la fiecare anotimp ne schimbam.Zburam si ne pierdem ca o pana ce zboara in vint.Suntem diferiti si totusi atit ne asemanam.Da,suntem papusi vii unde  ziua este ca  o scena de teatrul .Si reusim sa jucam,sa jucam si sa traim.

Ce vad eu?! Azi sau Miine?!

Oameni,oameni ce se schimba! De parca ar fi purtat masca,azi iau una mai perfecta,miine  altceva.Si ma doare aceasta schimbare,caci sunt nevoita cu greu sa lupt pentru a mea pastrare.Caci nu vreau decit sa fiu eu,asa sa fiu azi si miine.Nu stiu,cred ca inca nu stiu cum e sa fii atit de diferit,insa stiu cum te simti cind crezi ca cunosti un om si el e total diferit.

Privesc in urma si ce vad ?! …deja nimic,ma inec in cuvintul asta.Si vreau sa inchid ochii si sa nu privesc acolo unde ochii mei doresc sa se inchida.

Pierd zimbetul si nu mai gasesc refugiul meu,caci as fugi de toata lumea.Se ascunde sperantele sau au fost taiate,pur si simplu.Se duc si visele,sclipirea,totul.Se schimba timpul si se ascunde si lumea mea.

Esti trista?!

Nu..pur si simplu nu mai stiu cum sunt..si nu sunt trista~!

Sa incepem cu aceea prin care el ,dansul se arata ca apartinind omenirii,este o mare si mistuitoare pasiune,stirnita de infatisarea fascinanta a misteriosului suflet si intretinut prin miscarile senzuale pe care i le prilejuieste.Dar ceea ce m-a inspirat nu e natura dansului,dar ceea ca are trasaturi si sclipire in privire si in brate,de care am ajuns totusi sa ma indragostesc,eu fiinta sensibila.Sa ma indragostesc intr-un asemenea grad de atractie simtita si cel putin,nestiuta.O Culoare neagra de parca mai tin ochii inchisi si doar mii de fiori ce abia se nasc.Afectul si dorinta care cresc in suflet  il impodobesc sa faca un pas spre o si mai mare intimitate cu cea care-i devenise stralucirea launtrica.E simplu de tot ,in ascuns dansezi cu nimeni si totusi cu cineva pe care nu mai stii cine e.Si privirea,miinele lui ,ti-au tulburat a ta privire si nu ai vrut sa te lasi,dar te-a atras.

Doar ochii ,ea i-a  inchis sa nu mai vada pe nimeni,dar era ea vazuta caci stralucea deosebit.Danseaza cu ochii inchisi dar simtea totul.Era enigmaticul pe care il tinea in ascuns,pe care l-a asteptat.Si cu acea intelepciune si intelegere care nu intotdeuna dispune de experienta  ca sa cristalizeze intr-un suflet inocent.Dansul iar fi ramas tiparit in privire dar si in suflet,caci era mult mai diferit.Astfel usor intr-un vis ascuns il modeleaza dupa cresterea de dorinta.Apoi prin armonie dintre suflet si trup,cu lumina launtrica ,patrunzatoare ,vizibila si invizibila,se naste un fluture cu parfum de sentiment.Care acesta la rindul lui mai naste si ceilalti,mii de fluturasi.

Caci era doar un dans cu parfum de reinoire,un dans si neinteles,si destul de ascuns.Usor ca o pana,ce coboara usor pe trup,simtind finitatea ceea de la inceput pastrata.Era un dans dar mai mult atingere,atit de placuta!