..Liniste in casa,iar in ograda aceeasi “ultima luna de primavara “,cu aceleasi flori,si pomi..insa nu cu acei fiori..privesc in urma mea si nu vad decit tacere care o ascult si ma doare,nu pot sa descriu cum se pling lacrimile,nu cred ca m-ar intelege cineva,decit “prietenul meu -animalut”care nu m-a lasat prea mult sa pling si nici sa imi inchid ochii ….Nu ma doare cuvintele,decit clipele in care singuratatea se face stapina in curtea mea,ma tem ca si in suflet s-ar acomoda.Nu vad nimeni in casa cind privesc din gradina,nu vad nimeni pe afara,nu vad pe nimeni in urma mea..

Dar unde e mama,in bucatarie nu se vede nimeni ?!

Unde e tata,care normal ca era sa ii aud glasul..

Unde sunt cei mai buni prieteni ,unde sunt acum cind “ciresul nostru” s-a copt…unde sunt ei ca astazi atit de mult s-au indepartat..

Credeti ca nu ma doare…nici cuvintul nu ma doare?! …

Un timp care a zburat atunci cind a privit in urma sa,si cind a vrut sa ii inteleg valoarea a pierdut…Nu e nimeni in lunile ce s-au scurs,nimeni in casuta …decit ea si singuratatea ei..

Tristete?! Mai mult,e in doua cu singuratatea..

Primavara trecuta?! Si nici acea asteptata vara..

Un timp ca cel de ieri si cel de miine..

Nimic nu se schimba si nimic nu mai ramine..

Ostenita..ostenita..printre oamenii si cuvinte care sunt legati de singele meu si fac ca sa ma doara.De oameni care usor se intorc si mor in acea uitare nepasatoare.Si cind ma gindesc ca cindva aveam in ograda o ” livada inflorita ” atit de mare si frumoasa,si ce acuma..ce a mai ramas?! Obosita si De cuvinte care sunt aruncate,asa pur si simplu in aer.

….Cita eventualitate,transformare intr-un calendar ce se schimba de fiecare an.Cita durere intr-o intelegere de trecere a timpului.Si cita neintelegere…

…..Merg  pe drum si ma opresc,apoi incerc sa arunc o mica privire in urma…si ?? Timpul si-a pus in rind cuvintele,care pe un drum  s-au parut a fi mai cunoscute,mai nevoite si fara de folos.Nu vad nimic mai mult decit cuvintele ce strabat drumurile calacate rind de rind,de noi ,toti cei care m-ai tirziu am realizat ca nu acolo ne asteapta ,rasaritul.

Ne pierdem,murim si nu incercam sa renastem acele cuvinte ce sunt pastrate in sufletul ascuns.Apoi cind pierdem le spunem,atit ca e fara rost cit si fara reintorcere,caci pierderea isi asuma esenta.

……Nu mai vreau sa simt,sa vorbesc si sa traiesc in punctul ” fals” care isi acopera intreaga importanta asupra umanitatii,caci omul deja e o traire dar nimeni nu stie cum ii arata : adevaratul chip.Nu mai vreau sa privesc,atit de obosit…nu mai vreau…

Nu mai vreau sa vad,oamenii cum se cearta,cum se mint,cum isi arunca cele mai dureroase cuvinte in suflet,ca intr-un final sa nu se ma ierte.Nu mai vreau sa vad totul cu ochii mei.Caci se pierde,cu fiece zi ,minut…se pierde…

Si nu vreau sa simt cum omul isi ingroapa inima.Nu vreau sa vad asta.Doamne,cred ca nu as mai putea tinea sub gene,acea apa sarata.

Caci ma doare orice indiferenta,lovitura a cuvintului,orice…nu vreau mai mult decit sa imi inchid ochii la fiecare lovitura de-a voastra,voi oameni ce va iubesc si voi cuvintelor ce ma omoriti.Inchide-mi ochii,Doamne si nu o sa am cum sa simt durerea aceea sufleteasca!