Nimanui nu-i vin lucrurile de mai inainte ,si nici nu ii urca la inima.E cuvintul care te-a nascut,te-a crescut si tu intelegind asta,l-ai parasit.E acelasi timp ce se zbuciuma in inima ta,dar tu ii ignori secundele.De multe ori te-ai intrebat de ce esti “om”,doar ca sa iti implinesti punctul tau de loc de pe pamint,dar nu in el?!

Nu esti om,dar nici nu existi.Te aranjeaza notiunea asta?! Probabil ca batindu-te cu pumnul in piept,ve-i contiuna sa spui ca “eu sunt om”,atunci te intreb ce ai facut tu ca sa te simti asa?!…de ce acum privirea iti e lasata in jos,gindul se urca la cele mai nevaloarase lucruri,si tu nu mai spui nimic,doar usor iti intorci privirea la casa ta…Citisem undeva “ca nici decum viata ta nu poate fi masurata de zilele in care ai muncit la casa ta,ridicind inca un etaj ,nu ai cum sa iti ridici omenia din tine.” Nu e intrebare banala,daca intr-un final as spune-o..” citi oameni exista printre oameni?!”.Mergi pe un drum care ai vazut ca e calcat de-o mie de ori gresit de altii,si nici decum nu te opresti sa iti faci altul.Iti pare mai usor si simplu,mai ascuns si uitat.Iar din urma ta,sunt inca atiti de multi..Ma opresc si ma doare daca pe-o secunda stau si privesc in ceruri,dintotdeauna credeam ca acolo e paradisul lui Dumnezeu,acolo unde totu-l e adevar.Iar ochii lui atit de tristi si curati.Si acum cind privesti pare atit de departe,de pamint.Uitat ,atit de uitat oare a ajuns sa fie,creatorul tau?! de ce fara suflet spui “of Doamne”,si de ce spui “of doamne’doar cind ti-e greu?!Ca mai apoi sa uiti de el.

Foarte simplu pot sa va spun,ca doar atunci cind omului ii vine ft greu sa faca un pas,el priveste in sus,si cit de vizibil ii este “falsul”de pe fata lui.Se simte atunci cind iti trezesti sufletul si atunci cind il lasi sa doarma.De ce oare omul se ascunde de Creatorul lui,de ce?!Sa ii fie frica ca pacatuieste cu fiecare gind,nu mai zic de fapte..dar nu ii este frica caci nu se mai opreste,te doare privirea lui …ti-e sila de prezenta lui,a trupului fara suflet..Caci a uitat pentru ce se afla pe un pamint..a uitat de Dumnezeu ,deci a uitat de el.De pina acuma toti s-au facut stapinii in lumea lor,toti au uitat ca  exista un singur stapin…de pina acuma omul e scrum,e carne cu durere trecatoare caci un suflet ranit,e de-o mie de ori mai dureros de cit o mina taiata usor..

Pustiu..atit de pustiu a facut un om..intreaga lume..

Uitat…atit de uitat…

Timplu sia schimbat mireasma,iar viata si-a pierdut sensul,omul doar crede ca exista.Unde este acum acea  melodia care ti-a nascut auzul, cerul care ti-a deschis privirea si  sufletul tau care traieste in tine.Atit de simplu il ignori ,atit de simplu poate sa iti faca si el cu trupul tau.Caci e un suflet si e un trup care isi au marginirea in total diferite locuri.Vine usor si timpul in care sufletul iti v-a vorbi ,si ti se va arata atunci oricum il vei ignora prin simplu fapt ca ve-i continua sa crezi ca nu intelegi,si nu il vezi.

Radacina noastra daca e uitata,noi vom muri fara urme.Nu vom vedea,nu vom auzi daca nu pastram acel “suflet radacina”care este darul vietii noastre.Si cind Dumnezeu v-a privi deasupra noastra,fara simturi toti vor raspundea…caci doar atunci atit de simplu :ve-ti asculta dar nu veţi înţelege  şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea...

Nu vreau sa i-au o saptamina si sa ii scot detaliile,ci doar o zi care trece la o inchidere de privire.Mi-e frica ca am sa ma pierd si am sa uit sa traiesc,daca voi sta si voi numara cum trec zilele.Nici nu inteleg,cum ??!! si nici nu pot sa inteleg,de ce??!! dar continui sa privesc aceasta trecere…

Azi nu ploua,dar cerul imi spune ca va trebui sa plinga..Cum pot sa il mai intreb de ce i-ar trebui lui aceasta.Stiu ca imi v-a raspunde , “sufletul e stapinul meu”.Continui sa i privesc si sa nu inteleg,multe lucruri.Nu imi ajunge timp sa ma inteleg,nu imi ajunge cuvinte ca sa pot sa redau aparenta durerii mele,caci dispare oricum.E dimineata si acelasi gind se desprinde in ochii mei,inca o zi fara sens.Ma opresc nu la inima mea care nu o mai am,ci ma opresc la cei ce mi-au dat-o.La mama mea,la tatal meu si la fratii mei…unde acuma sunt ei?! Sunt atitea lucruri care imi aduc mirosul lor,acel atit de apropiat…Doar acum am putut sa inteleg ce inseamna cuvintul “fara “.Si e atit de dureroasa citirea inteleasa a lui.Nu sunt nimic fara voi,asta ati vrut sa va spun?.Ba nu,sunt eu dar nu ceea ce ma cunoasteti voi.Daca privesc in urma mea,inghet si in ceea ce nu vad.

Nu te simti atit de singur pe cit esti,dar stii ca in orice  dimineata si seara ,frigul v-a continua sa se pastreze,iar umbra lor nu v-a mai aparea decit in gind.Imi e teama sa calc in aceasta secunda,caci ma tem sa nu vad ceea ce am mai vazut,ma tem sa nu vad cum sa schimbat ceva..atit de mult ma tem.Nu stiu ce se intimpla,dar sunt din ce in ce mai slaba,sufletul imi este usor ca o frunza ,nu am de ce sa ma tin sa mai pot spera,decit de el..dar am nevoie de voi ,care atit de usor si neinsemnat ati plecat,mi-e greu si atit de mult am obosit sa traiesc in casa asta ” de singuratate”.Vreau sa strig sa ma auziti ,sa stiti ca mi-e atit de greu si mi-e atit de foame.Nu simt gustul la bucatele ce le pregatesc eu,nu simt caldura soarelui,si nici puritatea apei.Unde m-ati lasat?! caci mi-e frica de atita singuratate,cum poti sa te trezesti si sa privesti din nou pe geam,in glas sa spui ca e inca o zi ,mama fara sens.Inca o zi,in care de dimineata sufletul este cuprins de durere.Vreau sa vorbesc cu voi,sa vin acasa si sa va gasesc,sa va povestesc ce mai vreau sa scriu.Sa gasesc curatenie,dar si e sa o fac cu voi,sa plecam undeva impreuna.Sa o gasesc pe mama in bucatarie.E atit de usor timpul vietii,caci trece cit o secunda.Deja nimic nu v-a mai fi cum a fost,si asta ma omoara.

E o zi si de-acum nu mai este,

E viata ,dar nu e poveste.

Traiesti si mori la fiecare secunda,

Nici praf nu ramii si nici cenusa.

Esti singur in suflet si in inima,

Esti fara sens si fara odihna.

Vrei sa strigi ca te doare,

Dar cine sa te auda?!

Cind totul in jur,moare…