De toti ce-i care m-au ranit si ma ranesc ,acuma.

De cei care cu un gind sau fapt,

Au vrut ,putin dar sa ma bage intr-una.

In groapa,in care nu am plecat.

Nu mi-e frica de boala ce se raspindeste-n carne,

In oasa,in ochi si mai apoi,

Sa scoata  sufletul din trupu-mi,

Meu…cea fost ramine al meu.

De cuvintul rostit in graba,

Spunind,caci te mai simti pripit.

Atit ranit si singur in cuvint,

Dar nu in fapt,copile spui in gind.

Iti tremura si glasul si privirea,

Cind tu cu taria ai fi vrut sa spui,

Ca miine nu mai te trezesti,si intruna.

Te veaghe pamintul si nu tu pamintul tau.

Nu mi-e frica,ultima oara ,gura iti spune,

Caci acuma,putin mai are rost.

Sa va iert,si sa va uit se cuvine.

Dar uitare,nu am dat-o si nu o ieu.

Usor,pe patul care iti ea minutul

Trist ,stringi luminrea cu puteri.

Si lacrima s-a dus,nu prima,

Ochiul cind l-a inchis,ceasul greu.