Nu stiu de ce am scris asta,de ce am inceput usor sa imi scriu gindul care se sufoca sa fie vazut,nici macar nu stiu cum de a vrut sa fie aseazat,asa in neintelesuri rinduri.Dar m-a durut ,si ma doare  incit as vrea sa strig,dar stiu ca nimeni nu ma va auzi,ce imi v-a fi daca tacerea voi lasa-o superioara ,la ora muzicala in inima mea.

Se desprinde gindul si nu isi are locul lui,

De ce sa moara,mama al tau pui?

Caci este micut si poate cu miic pacate,

Dar drumul abia acum si-a deschis lacate.

 

Atita zgomot ii face inima lui,

Cum ai lasat,maicuta,sa inchida ochi caprui?

Abia de-si facu pasul inaltator,

Abia de-si crezu ,visul tulburator.

 

te striga vocea lui si iti cere miluire,Macar in gind,tu nu ai venit la intilnire,

Si ce folos ca lacrima pe obraz sa mearga,

Daca nu e nimeni,sa ii o stearga?

 

Ii obosit si chipul si trupul i se indoaie,

Si nimeni pe nume,nu spune “scapare nu are”,

Simte ca ii lipsit ,cu fiecare zi de putere,

Un zimbet pentru el,de acum este avere.

 

Si-a pierdut timpul,cu toti care ii numeste,

Pe bune,ca chiar pe el il iubeste.

Singuratate se pierde apoi se naste ca nebuna,

Ce e un om singuratic,un nimic de acuma.

 

Dar sufletul intelege ca vrea sa mai ramina,

Un suflet ce se zbate in lumina.

Si nici ochii oseniti nu vor sa se mai nasca,

De-ar fi pe el,toti sa il priveasca.

 

De-ar fi sa intrebe,cum se mai simte,

Vocea ii luata,si spune ca iar minte.

Nu stie ce sa spuna,cind ochilor vegheaza,

O ultima steluta,de pe cer ofteaza.

 

Cum lasi,tu mama sa iti moara al ta pui,

Iar vocea lui ,sa nu te doara un pic,

Atit de mic,si poate sa il doboare

Un vint,o ploaie un nimic.

 

 

 

 

.