E tirziu deja,numai vibreaza nimic in camera decit respiratia ei,care parca ii se arunca in ea,pietre din care i-ar face-o mai grea,incit ar fi vrut din nou sa renunte..si nici nu mai stiu de ce o vad trista,atit de trista.

Ar Vrea sa uite de osteneala ei,caci simtea cum ii se tulbura privirea dar vrea sa intelega ce anume ii tulbura inima si de aici si vrea sa fuga de toata lumea asta,care se preface atit de simplu dar ea sa   pote sa cresca din nou si din nou ,increderea asta,Doamne care te tulbura cind se face pierduta.Nu mai vrea sa simta,atit ii e frica de  ranile alea,care le-ar arata ca un copil ca inca tot o dor…Si de ce?..Caci le uitase pe toate ,pina mai seara trecuta,care se nascuse altele ,cind

nu demult  umilita a cazut la pamint,si atit de disperata si cu glas tremurator ,incetul a strigat ca “Nu mai rezista…si nu mai poate “…dar intrebare era  fara raspuns,”inca se vor gasi sa te tot raneasca”??!…Se prefac toti ca ii cunosc  sufletul si ca o si inteleg,ca sa ii linisteasca ceea ce oricum nu o va linisti..Caci nu trecutul o doare,dar prezentul care traieste si nu il intelege,e inca o seara si l-a vazut in ipostaza aia,care nu o cunoastea..Nu se schima omul,dar e o zi in care ea nu l-a mai vazut asa,in starea asta ,ca l-a ajuns inima ca sa o raneasca cu cuvinte lasate iesite atit de simplu,care nu sunt trecute profund prin cuget,sau poate trecute..deci i s-a spus dar pentru ea era atit de nou,caci era un suflet atit de legat de ea,in care usor el isi aratase nemultumirile atit de neintelese.

…deci nu vreau mult sa ii descriu clipa,euforic,dar vreau usor sa o aduc la mal,nu mai am puteri sa o inec…pe ea,personajul meu ce se risipeste cu timpul..

Cu toate ca era obosita,si ochii usor ii soptira ca  vor sa se inchida,confuza dar a spus convingator cu toate ca nu prea parea sa fie atit,spuse  “sa nu dormi suflete cind esti plin de durere”.Caci era prea mult pentru ea,si era micuta de tot,acea sclipire de copil din privire nu i-a disparut.Si-a pus intrebarea,cita suferinta incape intr-un copil,om?! Oare inca cit?! Era fiinta aia,care deja nu mai simtea difernta dintre un cutit infipt in inima si un suflet care doare,asa ca si-a facut ceva aluzii in privinta asta unii,caci de fapt durerea unui suflet e nemarginita.In privire abia de ii se mai tineau lacrimile,asa ca in seara asta v-a fi prietena lor,din nou.Si-a spus odata ca nu v-a mai adormi atunci cind sufletul ii plinge de durere,atunci cind sufletul nu poate sa fie linistit,cu toate ca cel ce l-a facut asfel,se alinta acum in nepasare.

Tristea aia,de care ii amintea totul,seara care ii amintea si cea trecuta,nu ii mai ofereau mireasma linistii,caci unica scaparea doar erau stelele,cele care cindva le-a soptit ca le-a parasit pentru el…acum acolo ,azi isi v-a gasi sclipirea unei lacrimi intelese.

Usor,a iesit afara,acolo unde se vedeau mai bine stelutele care niciodata nu i-ar fi schimbat punctul de admiratie,si nu numai …care nicioadata nu ar fi in stare sa o dezamageasca.Deci era seara ei,caci in seara asta ea plinge impreuna cu stelele.Cind ridicase privirea spre cer,intelese ca e singurul suflet care traieste atit cit stie si care din micuta constinta ar vrea sa zboare,si sa nu existe decit o singura stea de pe cer.Caci usor striga in sine ei,in gind ca nu mai vrea sa simte cit de firg si cit de cald poate sa fie in jurul ei.E prea multa schimbare,pierdere si putine sanse daca ea poate sa mai existe.Caci chiar daca intelegea ca,din imprejurari v-a fi privita altfel,mult mai altfel …sufletul inclina acolo in linistea cerului ,in stralucirea stelelor.Caci nu mai intelegea cine e ea pe pamint,ce stie cind nu stia nimic,ce poate daca iubirea nu i-a fost simtita,pretuita.Cu toate ca cu greu e in firea ei sa recunoasca,recunoastea atunci ca sufletul il tinuse prea ascuns,de toti ascuns si doar un coltisor lasat pentru el,cel care nu a putut sa ii simta mica caldura,dar care venea din suflet.Chiar daca puteau sa zica ca minta,ochii mereu ii spuneau lucrurilor pe numele tacerii,ce este inteles doar din priviri.

…..Desi trecura ceva timp,ochii parca s-au  stapinit pe cer…contiuna cu o mare tristete si admiratie sa le priveasca …apoi nu mai inteleg de cum i se faceau formele stelelor,caci ploaia din ochi  o cufunda…

Deci cine poate sa zica altfel,caci simtea ca astazi e ziua cind sufletul ei v-a trai odata cu singuratatea ecoului 

lipsit de sens,de traiere..Caci ar fi vrut sa ii mai raspunda cineva,o singura data…”Oare cind si inca citi?”…

Ce e sufletul ei?! Sa fie asemanatoare cu  O oglinda care a fost risipita,bucatica cu bucatica..dupa ceva timp readusa din nou ,de parca nici nu ii se mai simteau acele bucati lipite,insa lipite cu un anumit scop…de cite ori sa vrea de atitea ori sa rupa,de cite ori sa vrea de atitea ori sa arunce,de cite ori sa loveasca de atitea ori sa o farimiteze la pamint,bucatica cu bucatica…iar ca in final sa mai “demonstreze “ca inca a ramas intreaga.