Zimbesc si acum,si nu am cum sa spun ca in el ,in zimbetul meu ,nu creste nuanta cea adevarata.Dar nu e al meu care il aveam de micuta virsta.Sau poate ca nu vreau sa imi dau seama,ca ma maturizez.Totusi fug de acest gind.Insa ma sfisie dorul cel de zimbet poate nebun,sau poate copilaros sa fie.Unde nu mai simteam regretele cum merg pe trup,si pe suflet.Unde nu mai puteam sa pricep nimic,doar ca trebuia sa zimbesti din tot sufletul.Unde ecoul lui se pierde in pamint..

mi-e dor sa primesc ,si de la toti cei care imi sunt aproape…sa zimbiti si sa zimbesc cu voi…

nimic mai mult..decit un zimbet adevarat!!

Am nevoie de cel care se va lega strins de sufletul meu.
Am nevoie de cel care nu ma va iubi cu cuvintele spuse-n vint,ci cu inima vie.
AM nevoie de cel care ma va ocroti de toti,doar imbratisindu-ma.
Am nevoie de cel care cu credinta ma v-a creste si ma va ridica.
Am nevoie de cel care imi va arata cu placere tot ceea ce eu nu am de unde sa stiu.
Am nevoie de cel,care va uita de orgoliu lui odata cu mine.
Am nevoie de cel care nu ma va lasa sa plec,nicioadata.

Am nevoie de cel care imi v-a aprecia darul,si imi v-a spune mereu ca pot chiar daca i-ar parea putin de fapt.

Am nevoie de cel care prin curajul,prin vorba-i calda ma va sustine in orice fapta.

Am nevoie de cel care imi va simti oboseala si ma va saruta cu cuvinte dulci,in fiecare seara pina adorm.

Am nevoie de cel care macar odata pe dimineata,ma va trezi cu glasul dulce,spunind “Buna dimineata iubito,eu te iubesc “.

Am nevoie de cel care va plinge,odata cu mine.
Am nevoie de dragostea ta,nu de-o dragoste citita si nesimtita.
Am nevoie de Tine!
Am nevoie de privirea ta,care imi adaposteste ochii.
Am nevoie de zimbetul tau,care imi vindeca supararile,si oricare alta rana.
Am nevoie de miinile tale,care ma cuprind mereu.
Am nevoie de fiecare bucatica din tine,care ma face sa tremur de placere..
Am nevoie de tot ce am intilnit odata cu tine..
Am nevoie de tine…

Nu inteleg de ce seara cind ajung,usor in mine se acomodeaza un loc,si stiu ca e sufletul.La fel cum in toti ceilalti este.Care obosit este.O zi intreaga a fost zbuciumat,a dat nastere lacrimilor care repede au fost sterse sa nu fie vazute,apoi ascunse cu un zimbet,cit se poate de fals.Nu inteleg de ce,inca nu imi sopteste ca a obosit si de trupul cel care mereu inclina spre al ascunde,de multe ori sa nu fie vazut,si nici simtit.Nu inteleg de ce nu mai dispare din noi,din voi?!

De ce nu isi gaseste locul,de ce incearca sa ne tot vorbeasca ceva,de ce il simtim atit de pierdut?!….de ce?!

Caci e obosit,de astepari si tainuire.Nimeni nu l-a intrebat niciodata,ce simte,simplu ce simte.E ascuns de unu si acelasi raspuns : “sunt bine “.Dar cit de trist ii este,doar el isi poate simti tristetea.Nu mai vrea sa fie inchis sa traiasca din principii,din nustiu mai ce.Pur si simplu,nu mai vrea.De ce cind e noaptea,nu poate sa isi simta odihna,asa precum ar dori el?! E aruncat,ranit si inca o zi nu mai poate nimeni sa il mai scoata la lumina.Negrul ascutit,negrul intunericului i-au obosit privirea,pe zi il orbeste,cindva v-a ramine orb.Si nu tinde spre atentia si admiratie,dar spre simtire,sprea acea adevarata ce vine din alt suflet.Sa il simta prin orice cuvint,sa ii aprecieze darul care naste cuvintele,caci niciodata nu i-a fost laudata creatia,nicioadata.Apoi ce sa mai spun de intrebarile celea,atit de nevoioase,de legaturile celea care doar prin cuvinte dau nastere,si ce afla mai tirziu,ca s-ar putea sa le auda mai putin,cu timpul se indreapta spre nicioadata.Nu vrea mai mult,daca s-ar cuveni sa va fie sarac cuvintul,dar vrea sa simta ca iubirea ii e simtita,nimic mai mult.Din cuvint s-a nascut,din cuvintul lui Dumnezeu,apoi pastrat de noi ar trebui sa fie.Tinut linga noi,nu cu ajutorul lanturilor ,nu,ci cu ajutorul pretuirii,intelegerii,ingrijirii,iubirii care si acestea toate din cuvint tot isi au rostul,apoi in privire.

….Se risipeste sufletul precum secunda asta de zi care a si trecut,si ce daca ?!Vine oare alta noua,care nu v-a schimba nimic sau tot in nimic se v-a schimba.Si aici in mine,ma doare ceva ca si cum m-ar lovi,la fiecare simtire.Ce-i drept ca as intelege ce anume.Caci cit de banal,v-ar parea eu doar aici pot sa imi linistesc sufletul,in cuvintele mele care cit clipesc se aseaza in rostul lor si imi inteleg gindul.Nu vreau sa demonstrez prin asta ceva anume,nu in asta isi are sensul el.Ci doar simplu sa spun,simplu sa simt.Caci Simt si eu,si ma doare si pe mine.As fi vrut si eu sa fiu inteleasa,as fi vrut si eu sa ma simt iubita  si nu lovita la orice cuvint,apreciata cu putinul pe care il stiu,apreciata si totusi ajutata sa ma inalt,mai sus,as fi vrut  sa ma intrebe adesea : “de ce plingi cind mergi pe drum,de ce sub zimbet iti ascunzi  o lacrima,de ce ti-e frica cel mai mult,de ce ai nevoie si daca ai nevoie de mine” …..sa imi spoteasca  mereu ca m-au asteptat si ma asteapta,sa imi zimbeasca adevarat ca sa pot sa simt asta,sa ma iubeasca din tot sufletul cei care am nevoie sa faca asta,iar restul sa ma iubeasca cum stiu …,sa ma priveasca adinc nu un timp dar tot timpul ca sa poata in final sa inteleaga ce mi se intimpla acolo in sufletul meu…sa imi vorbeasca fie cuvintul de-o mie de ori  folosit,in profunzimea lui eu am sa il simt cit e de adevarat…da,vreau si eu sa ma alinte nu numai atunci cind au nevoie de mine ,dar si atunci cind am si eu nevoie de ei,sa ma cuprinda strins ca sa inteleg cit de dureroase e plecarea,ca sa le fie dor..ca sa imi incheie ziua cu un cuvint ce imi v-a aprinde visul..ca sa imi inteleaga tacerea…

Si eu simt,si eu vreau sa simt ….usor isi lasa sufletul cuvintul !!!