Nu vreau sa privesc in urma mea,caci mi-e frica sa nu imi vad pe cei care ieri erau acolo.Mi-e frica sa patrund prin ginduri la ziua de miine,mi-e frica sa  imi vad dimineata in singuratate…Mi-e frica ca inteleg timpul si totusi nu il mai inteleg,cind scurgerea ii atit de usoara.

Si ce folos ca aici mai sunt,cind il loc de liniste aud singuratatea,cind dorul se duce acolo de la inceput.Cind acasa ma stiam acasa,si acasa eu nu mai sunt.Cind nu imi chinuiam grijele,cind nu stiam de griji.Cind erau ei in spatele meu,in pasul meu si in ziua de miine.Cind eram linistita,nu pentru acum nu mi-as putea permite sa fiu ,dar pentru ca nu mai pot,cu durere spun.Cind doar ei,ai mei ,mama si tata,imi vegheau somnul,imi sarutau ranile,imi curatau colbul ,imi inseninau gindul,si nicioadata nu imi permiteau sa ma simt singura.

Atit de mul as fi  vrut macar inca o data,sa mai gust din acea lacrima vie ,din acel zimbet si gind viu.Din timpul cel care eram eu si ei,si nu mai conta nimica.Tot ce aveam ,aveam..

Sa intelegi dupa un timp atit de scurt,ca ar fi trebuit sa pretuiesti orice clipa de liniste suflteasca pe care ei ni-au crescut-o in fiecare noapte apoi zi.Sa intelegi ca de-acum esti un punct pe pamint,care isi schimba atit de repede nuanta ,care atit de usor isi schjimba locul.