Mi-e frică de mine si de puterea mea,

Ca as fi superioara,la un pui de nea.

Mi-e frica de mina si de piciorul dur,

Ca as calca pamintul,cu iarba lui.

Mi-e frica de vocea si de cuvintul spus,

Ca sa nu inghet auzul,trecatorului smuls.

Mi-e frica de dorinta si de gindul infipt,

Ca sa nu le taie tulpina,cu suspin fript .

Mi-e frica de spaima,care vine noaptea,

Si ma cuprinde-n frigul vesnic,crud.

Apoi din ochii imi scurge acuma,

Mi-e frica de lacrima,varsata in ascuns.

Mi-e frica de senzatia,si anume profunda,

Ca te scoate-n veci din orice unda,

Te baga in pamint si te mai scoate la mal,

Senzatia care nu are un hotar.

Mi-e frica sa spun,cum se zbate durerea,

Ce se zbate odata respirind cu greu.

Si nu v-a mai pleca in veci,

Ca imi lasa si sufletul si haina rece,

Chiar daca unii spun,ca trece.

Mi-e frica de durerea lui,si apoi de mea.

Mi-e frica de placere si de chin,

De tot ce se leaga cu  o putere,

Si cu un blestem ,dezlegat sa fie mereu.

Mi-e frica de cel plecat in uscare,

Mi-e frica de omul de linga mine,

De uitare si de minciuna,

De-un om gasit pe drum,inchinare pura.

Mi-e frica si de acea despartie,

De singurate uitata intr-o iarna grea,

De o cadere cu amintiri de rana,

Si cu-un gind  de viata grea.

Mi-e frica de dorinte neimplinite,

Si apoi si visuri pierdute in vint,

De un cintec auzit pe drumuri,

Si de-o poezie neinteleasa in linuri.

Mi-e frica de cuvintul “pleaca”,

Si apoi de toate impreuna,

Care fara cuviinta leaga,

Un suspin de rana buna.

Mi-e frica ,de frica mea,

Pierduta-n gind si in privire,

Mi-e frica de dezamagire,de prigonire si trecut,

Si de-un cuvint spus aiurea,mi-e frica de un tacut.

Ce frumos esti,in pragul unei toamne,

Care miine,poimiine imi v-a sopti cu jale,

Ca florile si pasarile  ma vor da in uitare,

Numai ochii tai,se vor opri in a mea plecare.

Ma ascund de vintul,ce ar vrea sa ma smulga,

Din bratul tau si apoi si din caldura ta.

Dar ce puternic esti tu,ca sa pot spune,

Ca nu ai lasat,puternic tinind minuta mea.

Parfumul unei veri,prin invizibilele molecule,

Le-ai tiparit in suflet si mai apoi,

Cind toamna si cu timpul ar vrea sa ascunda,

Tu ai putut retine,mirosul meu.

In ochii tai,tu ai ascuns culoarea,

Si anume vie si adevarata,oricum.

Ca din frunzele cazute acum toamna,

Tu ai putut gasi si coltul de trup,al meu.

Ce frumos ,si se inalta luna,

Ca sa te laude si ceea ce stiu sa-mi spuna,

Ca mai frumos nu are sa existe,

Ca mai frumos nu mai exista,intr-o lume.

Stau mii de pictori,intr-o minuta veche,

Si se intreaba ,cum sa iti faca urma.

Privirea ii ingheata gindul,

Nici unul inca nu si-au luat creionul.

Cineva ar spune ca e simplu,dar totodata e si complicat.De cite ori ai incercat,pur si simplu sa te opresti dintr-o discutie,sa fi ajuns si la o cearta,apoi despartire si tot pe un drum de izolare.Era atit de simplu de la inceput,sa te opresti,caci oricum gindul   era constient ca tu  esti vinovatul,si de fapt tu ar trebui  sa spui ” Iarta-ma,daca poti”. Dar cum sa iti calci peste orgoliu tau,cum sa il lasi atunci cind de fapt el nu te va ajuta.Suntem plini cu veninul ce este numit, orgoliu , caci ne vine greu sa recunoastem,si sa ne cerem iertare.Simplu, ne este greu sa spunem ca iubim sau ca am iertat.Hop,si avem drumul in  fata,ziceam de drumul vietii.Apoi mergi ,te mai opresti,dar ti-e in gind sa mergi tot inainte.Insa din cind in cind,in fata ta cineva,fie el sentiment sau o stare ,te v-a mai opri si din dorinta sau nu ,privirea ti se va intoarce in urma ta.Ce sa vezi ? Cine si ce,ai acolo.Gelozie,Ura,Invidie,Pierdere,Dezamagiri,Orgoliu.Iar visurile tale care ti-le inalti ,cu dragoste,iertare,blindete,intelegere  ti s-au spulberat caci au fost doar vise,neimplinite din propriul pas.Cine esti tu ,si ce ai in gind sa faci in viata asta,daca nu te lasa sufletul sa iti ceri iertare.Oare chiar trebuie sa vie necazul la tine,sau sa stai acolo in ultima secunda de respiratie,sau nu mai stiu eu ce,ca tu sa poti sa faci un lucru bun si simplu,de fapt.Care doar tu ti-l faci complicat.Oare trebuie sa calci intr-o groapa cu suferinta,ca sa iti dai seama ca da,eu am gresit,eu nu am spus ceea ce trebuia de spus.

…E dureros de frumos,ca sa ierti si sa fii iertat…Caci atunci sufletul iti trezeste ochii,si iti spune ,uite eu inca mai traiesc in tine.

Vreau sa strig,ca sa ma auziti,

Prin glasul stingher,si ratacit.

Sa imi simtiti zbuciumarea pierduta,

De atitea ori din nou,cazuta.

Cuvintul spus ce are sa vina,

In sufletul lor,v-a aprinde lumina.

Iar eu am sa ramin ,in ceruri straina,

Caci umbra,mi-a fost prigonita in pamintul meu ,gradina.

Am vrut sa pazesc respiratia,aici.

Dar mi-au aruncat trupul,cu o forta de nimici,

Sa cad acum si doar sa va spun,

Durerea din suflet,m-a facut nebun.

Sa fiu eu ,ceea ce as vrea sa fiu?!

Sunt un copil,chiar daca unii ar spune ca la 18 ani e absurd sa fii asa.Insa continui sa fiu copil,imi place sa vad lumea asa si sa imi desprind gindurile cu o judecata.Un copil ce traieste si uneori inchide ochii doar pentru a nu mai vedea realitatea dura.Unde si cind am aparut in lumina zilei ,eu nu stiu.Totusi din iubire m-a adus cocostircul 🙂 si stiu ca tot timpul incercam sa ii dau culoare intunericului.Din intuneric as vrea sa cred ca lumea e un cuvint.Si ca lumina este chiar si acolo sub pamint.Mama imi spune ca eu mereu continui fiecare intimplare,chiar si oricare  film care nu mi-ar conveni mie finalul.Il fac asa precum mi-as dori eu sa il vad. De micuta inca incerc sa fac soarele mai stralucitor,stelele mai misterioase si cuvintul renumit.E o pasiune la care nu v-oi renunta,chiar cit de greu nu mi-ar fi ,e pasiune legata de cuvinte.Totusi mai am atitea de facut,si uneori cred ca nu am facut indeajuns.Inseamna mult pentru mine ca scriu,si ca nu prea am crezut ca pot sa fac asta.E un timp putin in care vreau sa cred ca pot,si deja e inteles faptul ca traiesc aici in cuvinte.Chiar cit de rar as scrie aici ,oricum scriu in ginduri,in vise dar scriu.Realitatea ma mai opreste din cind in cind,ma scoate la mal si parca ar zice : “Azi e azi,mai faci si altceva?”.De aceea imi ramine putin timp sa ma ostenesc in casa cuvintelor mele.Sa le tiparesc aici.Visez sa traiesc cu cuvintele mult timp dar totusi cred ca trebuie sa imi deschid ochii,acum.

Incerc sa gasesc ceva acolo unde voi nu gasiti nimic.Si dupa cum observ mereu ramin neinteleasa.Cind cineva imi face sa ma doara,apoi tac si pe urma actionez asupra lui cu o mai mare durere.Dar asta nu inseamna ca si eu ma simt mai bine.E un  fel de razbunare pe care vreau de mult sa o las acolo nevazuta.Ceea ce inca nu am putut sa aflu nici eu pina acum .Inca lucrez la asta,dar se vede ca putin.Nustiu cine sunt,oare te-ar aranja acest raspuns enigmatic ,asa sa ii spun.Nu stiu cine sunt eu ,decit ca sunt un suflet care ii simt rasuflarea,o stea linga cerul ei,o stea printre miile de stele.Care traieste atunci cind scrie.Nu am decit o viata din secunde micute dar semnificative.Mereu simt ca am o durere,ca port si zi si noapte,in cutia inimii.Si e din cauza intregii lumi,caci ma doare daca vad cind plinge cineva,daca e ranit si ascuns.Asa sunt eu.Am si eu paradisul meu ca voi toti,am si eu visele mele ,dorintele mele.Si sunt sigura ca cind eu nu voi fi,macar o lacrima deasupra mi se v-a scurge,o stea de pe cer v-a muri.Sunt o inima cu mii de sentimente,de fapt cred ca insasi aceste sentimente imi ocupa locul acolo in sensul vietii.Vreau sa imi tes si eu un drum in viata,vreau sa ma bucur si eu ca traiesc.Se intimpla sa am zile ,luni in care nu ma inteleg,nu imi inteleg faptele si nici tacerea,sincer nici acum nu pot sa inteleg ,de ce anume adorm in ipostaza asta. Dar stiu ca in mine traieste o inima buna,chiar daca poate nu toti poate sa o simta.Sunt un om care inca nu stie unde sa se aseze si unde sa ramiie pina la final.Am si eu aripi de inger pe care mi le-a daruit “sensul vietii mele”,doar ele ma inalta,ma ajuta sa exist.

Sincer,sunt foarte sensibila chiar daca se intimpla sa ascund asta.De cite ori cineva ma raneste,imi scot masca aia care ma ajuta sa rezist,circa 10 MINUTE,dupa care ramin eu cu melodia muta a lacrimilor mele.Se intimpla sa am momente in care vreau sa le spun oamenior ca adevarul este vazut si cu ochiul nu numai cu urechile,dar se vede ca minciunosul are o puternica forta asupra minutului convingerii de adevar.Si chiar daca sunt oamenii care imi ascund vocea,ma ranesc si ma fac sa pling ,si ma fac sa ma simt ca un pom in ultima luna de toamna,apoi observ ca in virful meu se tine o frunza,plina de sperante,si este Dumnezeu.Cred in EL.Mi-am crescut asa o caracteristica,unde fiecare cuvint isi pastreaza stralucirea sa,si nici o ploaie nu ii v-a aduce rugina.Iubesc sa fiu iubita si pretuita,cind simt ca imi tot smulg din petale apoi renut la tot si plec.Nu spun ca nu ma doare,dar ma doare si plec atunci cind nu m-ai am loc,atunci cind bietul locului mi l-au inaintaT in mod fals.Cred in dragostea adevarata care e pentru o singura data in viata.Si cred ca uneori cuvintul ‘te iubesc’ este spus si doar atit.Mai vreau sa cred ca oamenii nu sunt rai,ci doar gindurile si modul lor de -a trai este negindit,dar e doar un “vreau”.Imi cresc flori in gradina sufletului,iar cind trebuie sa ofer ceva nu apelez la jumatatile care se v-or trece,apoi ofer totul sau nimic.Nu vreau sa tot rup si sa dau,vreau sa rup si intregul sa il daruiesc.Mii de ginduri se ocolesc asupra mea,unde imi dau de inteles ca uneori nu mai stiu cine sunt.Simt asta.Si vreau doar simplu sa cred ca  sunt doar un suflet.

This slideshow requires JavaScript.

Moldova esti trecuta prin singe si pastrata in carne,dupa care esti inaltata si ingropata in noroi.Caci oamenii fug de noi,de Tara lor !

Un pamint care incearca sa ramina in istorie,dar incepe sa imi para rau ca copii nu v-or mai putea  citi isoria,mai mult decit atit ,nici nu isi v-or putea imagina pentru un minut trecutul lor.Nu-i nici jale,nici sageti de lupta,nici singe si nici macar lacrimi iar daca sunt ,apoi sunt eu sigura ,ca lacrimile sunt false.Insa nu spre asta mi-e gindul atunci cind am deschis sufletul ca sa imi fac auzite cuvintele.Vreau doar sa privesc tara ,precum e casa mea cu 3-4 ani in urma.De ce in urma? Caci acum tot singurica a ramas.O casa primitoare ,in care isi pastreaza rudele,obiceiurile ,iar caldura e aceeasi in fiecare odaie.In spatele ei ,traieste un pom de nuc,atit de batrin incit a vazut toate razboaiele,a ascuns cu frunzele atitea trupuri amarite,dar inca mai traieste si inca mai are puterea de-asi apara pamintul.Ce vad in curte? Doamne atiti de multi,oameni care se numesc “oameni”,unde fapta ii este judecata de suflet si apoi de mina.Si nimic si nimeni nu este strain,e casa mea .Uite asa numesc eu tara.

Si ce pot sa iti doresc eu tie,Moldova!! 

Decit sa te ridici,ridica-te din cazona umilinta.Ridica-te Moldovo,tara mea pierduta,caci daca nu vei fi in stare sa ridici acest hotar,vei cobori cit de patru ori in jos,vei trece si te vei stinge definitiv in negura vremurilor.Si creste-ti suflet in tine caci pentru asta primesti rasplata ,nu iti creste bogatii ca nu in bani se masoara asta.Pasul opreste-l pentru o secunda,asa incit in cea de-a doua secunda sa iti dai seama ca este facut drept si in urma ta ramine cineva dar nu ceva.Esti tara,dar nu te poti compara cu toate celelalte,caci ti-e mai glorios trecutul,caci singele ti-e mai rosu,si lacrima ti-a fost scursa din suflet.Iti rasuna din radacina numai chiote,cintece de jale ,si dansuri.Iti rasuna trecutul.Si iti doresc in toiul asta sa mai traiesti,sa iti faci istoria dar nu in huma.Ochii sa ii tii deschisi,incit sa vezi si stelele ca mai apoi spre dimineata sa poti darui in parte,stralucirea.Iar bratele sa le poti tinea sub soare,ca sa ai lumina pentru orice fiinta.Sa iti colorezi obrazul precum ti-e drapelul,asa incit sa incetezi sa tot il mai patezi.Iar picioarele sa iti fie arse,atunci cind te gindesti ca spre alt orizont iti vezi viitorul.Deci sa iti preschimbi picioarele in gara,in care toti or vrea nu sa plece,dar sa coboare.

Moldova,esti tara care  cu o mai mare caldura ai putut imbratisa omul.Caci indiferent de criticarea lor,si de judecata de valoare ,de constatarea a ceea ce nu exista,ca sa zic asa tu   ai fost unica tara care omul se poate simti simplu in haina sufletului său.Am simtit asta atunci cind de tine,strabunelul mi-a povestit.Ma doare cind se preschimba totul de cind percep lucrurile,percep si durerea ta ,dulce tara.

Pentru a supravietui,iti  ramine un singur firicel,o ruda indepartata a valorii.Sa ne auzim,sa cautam a ne intelege unul pe altul.Acestea este hotarul dintre tine si unirea tarii.

Ce-ti doresc eu tie,bratul meu de tara,

Ca acum si in pururi,bunatatea sa nu iti devina o povara.

Sa te simt atuncia cind ploua peste tine,

Sa te imbratisez cind frigul,iti ingheata piinea.

Sa aduci lumina ,a lui Dumnezeu,

Si din prezenta ta,sa poti sa fii un zeu.

Iti doresc tu tara,sa bati spre unire,

Nu asculta pe  nimeni cind iti jura,pierirea.

Omul care in tine v-a trai,

Iti doresc,tu tara ,a-l calauzi.

Pamintul sa iti mai ramina,istorii,

Rasfoit de foite ,cu mii de glorii.

Sa te aduca lumea,sa te faca renumita,

Sa uiti de nepasare,si de umilita.

Iti dau o bucatica din sufletul meu,ca dar.

Fara ca sa stiu,ca stramosii mei au varsat singe si nu in zadar.

Si ma doare ca-n vremea noastra,de acuma

Putinul din Multimea,iti daruieste o viata luata cu bruma.

Simplu e atunci cind pur si simplu iubesti,ierti,vorbesti si traiesti,asa cum te-a invatat Dumnezeu dindu-ti sufletul.Simplu e atunci cind te cunosti si nu vrei sa te ascunzi de asta.Simplu e atunci cind vorba ti-e adevarata,atit de adevarata.Simplu a atunci cind iti imbraci haina dar nu uiti si de suflet.Simplu e atunci cind in primul raftul tau nu ai haine ci calitati.Simplu,este asa pur si simplu.Adesea intilnesc oameni care sa spuna,si da intr-un mod de parca ar fi vrut sa se convinga pe sine insusi dar nu pe mine,sa se bata asa cu pumnul in piept cind doar era o simpla intrebare la care atit de rasuflat se putea raspundea.Cum esti ?! La care un raspuns ce zguduie pamintul,pietrele inimii,un raspuns fals care doar vrei sa iti apartina. “Da,eu sunt simplu”.Degeaba iti mai obosesti cuvintele.De ce sa vrei sa spui ca esti altfel atunci cind nici macar nu incerci sa fii.Un teatru gratis joaca omul,si fara sa ceara bani pentru bilete.Striga in gura mare ca sunt buni apoi oriunde nu ar pleca face ceva rau,spune ca iearta si cind ajunge sa faca asta ,nu poate, ca nu vrea. Spune ca sunt un ” Simplu”…apoi cauta prin magazine cele mai sofisticate hainute…si uita ca a spus,caci atunci cind si-a tras masca pe fata a crezut ca este “Un om,ce se afla in edenul lui Dumnezeu macar prin ceea ca ar putea ierta,ramine asa cum ii este sufletul” iar acum insa nu-i decit o papusa colorata.Iti colorezi ochii,buzele,hainele dar nicidecum sufletul.Putem recunoaste usor ,omul colorat,datorita formelor de -a isi lauda persoana.Sunt ca becusoarele care lumineaza bradul,ard fara sa stie ca la anul se vor defecta.Adesea as fi vrut sa imi inchid ochii cind ma impiedic de astfel de oameni.Si inca ma lupt cu insasi persoana mea,dar cind spun ca sunt simpla apoi simt cum sufletul mi se bucura.

Am crezut ca fluturasii daca mor apoi dispar pentru totdeauna,am crezut ca daca inima iti cere sa admiri orice fluturas apoi toti sunt adevarati,am crezut ca da ,pentru mine nu se v-a naste nici unul din ei, flutuasul cel care inca de micuta tot fug dupa el ,sa pot pe o secunda sa il privesc.Dar nu am vrut sa ma opresc la “momentul potrivit” cel care trebuie sa il simti nu doar cu o admiratie sublima a celor din jurul tau,ci cu inima ta sa simti ca e momentul tau si a venit pentru tine.Nu m-am oprit si nu am vrut sa cred ca exista totusi.Apoi usor mi-au farimatat aripioarele,si nu m-ai puteam sa stralucesc caci nu eram pedeplin vie.Si intr-o lume de fluturasii ,ochii mei erau tristi ,pina am vrut sa ii inchid.Dar nu ma lasat,nu ma lasat.In fata ochilor mei,si  nu mai credeam ca nu visez,ca se intimpla si ca inima mea inca bate ,chiar daca a fost aruncata si distrusa bucatica cu bucatica.Puteam sa ma mint ca nu era inima mea,dar cind s-a apropiat de mine ,imi auzeam inima cum vrea sa imi spuna este el ,acel “EL “care l-ai asteptat si nui sub nici o forma de masca .Si sufletul imi cinta melodii,asa incit fluturasii mei dansau,erau atit de fericiti incit mai lesinau de emotii 🙂 din cind in cind.Pe-o secunda am vrut sa renunt,si sa ma fac nevazuta dar nu aveam cum sa imi ascund sufletul si inima.

….De dimineata,fluturasii imi cintau ,da ,da astazi e ziua lor 🙂 erau asa fericiti incit ii simteam eu de aici de afara ,emotiile.Fericita sunt si eu ,ca deja sunt 4 luni si ei au ramas aceeasi,fara pic de rana.. ( acolo citeva suparari nu prea ii apasa ) si totusi atit de adevarati.

Am simtit cum fuge sufletul linga el,cum inima bate fara sa ma intrebe,cum dorul ma cuprinde tot mai strins,cum ochii imi stralucesc de parca s-ar oglindi toate stele de pe cer,si eu traiesc.

Erai atit de strain si doar pentru secunda,

Cind ti-am luat minuta,am aprins o luna.

Erai “al meu”chiar daca putin ti-am vorbit,

Erai un fluturas ,nedumerit.

Si inima mi-a spus atit de ascuns,

Ca esti tu,trimis de sus.

Acum cind am vrut sa plec tu in mut,

Un fluturas adevarat,ai reinascut.

Ai vrut sa iti stergi urma si fapta,

Incit din tot “nimicul “sa apara,

Ai parasit dar timpul nu putea,

Sa iti sterga ,tainta ta.

Nu primesti mai bun ,hai sa te opresc si sa iti spun:

Ca ai parasit ,ce crestea in tine.

Ca i-ai inchis ochii de vie.

Si acum ,nimic nu va fi mai bine.

Mergi pe un drum,pe acolo unde,

Si pomii ti-ar fi soptit,ceva

Si nu stii cum,si nu stii de unde ?

Ti-ar fi aflat si taina ta.

Esti prigonita,dar nu de lume,

Ci de un gind,nascut de zi,

Care e mai mare si chiar pe bune,

Te-a zdrobit de vie-n pamint.

Esti singura,dar simti cum respira

Inainte si in urma ta.

Natura, toata este vie,

Te cheama,sa vorbeasca  despre  tainta ta.

Deja si pasul ti-l opreste,

Acel miros de floare pura,

Caci uitat ti-e pruncul si mireasma

Atunci cind ti-ai uscat odrasla.

Si cine te mai crezi,acuma?

Ca mergi pe drum si iti apare,bruma.

Si ploaia vrea sa te inece,

Ca ai parasit un copil  in rece.

Si prin usurare de moment facut,

Ai crezut ca ai scapat si totul a trecut.

Dar te doare si te-a durut,

Acuma in tine un singe mort,inchegat si crescut.

This slideshow requires JavaScript.

Au revoir, Paris,

partir c’est mourir un peu,

cela fait mal

de quitter un ami

de quitter une femme,

de quitter Paris,

Montmartre,

Montparnasse,

Belleville,

la Seine.

Le Bois de Boulogne

et la rue Mouffetard,

les Champs-Elysees

et la rue Lepic.

Le soleil du Luxembourg.

La chambre d’hotel

avec les toits de Paris

devant la croisee.

Paris:

Au revoir !

Jean Brusse.