Mi-e frică de mine si de puterea mea,

Ca as fi superioara,la un pui de nea.

Mi-e frica de mina si de piciorul dur,

Ca as calca pamintul,cu iarba lui.

Mi-e frica de vocea si de cuvintul spus,

Ca sa nu inghet auzul,trecatorului smuls.

Mi-e frica de dorinta si de gindul infipt,

Ca sa nu le taie tulpina,cu suspin fript .

Mi-e frica de spaima,care vine noaptea,

Si ma cuprinde-n frigul vesnic,crud.

Apoi din ochii imi scurge acuma,

Mi-e frica de lacrima,varsata in ascuns.

Mi-e frica de senzatia,si anume profunda,

Ca te scoate-n veci din orice unda,

Te baga in pamint si te mai scoate la mal,

Senzatia care nu are un hotar.

Mi-e frica sa spun,cum se zbate durerea,

Ce se zbate odata respirind cu greu.

Si nu v-a mai pleca in veci,

Ca imi lasa si sufletul si haina rece,

Chiar daca unii spun,ca trece.

Mi-e frica de durerea lui,si apoi de mea.

Mi-e frica de placere si de chin,

De tot ce se leaga cu  o putere,

Si cu un blestem ,dezlegat sa fie mereu.

Mi-e frica de cel plecat in uscare,

Mi-e frica de omul de linga mine,

De uitare si de minciuna,

De-un om gasit pe drum,inchinare pura.

Mi-e frica si de acea despartie,

De singurate uitata intr-o iarna grea,

De o cadere cu amintiri de rana,

Si cu-un gind  de viata grea.

Mi-e frica de dorinte neimplinite,

Si apoi si visuri pierdute in vint,

De un cintec auzit pe drumuri,

Si de-o poezie neinteleasa in linuri.

Mi-e frica de cuvintul “pleaca”,

Si apoi de toate impreuna,

Care fara cuviinta leaga,

Un suspin de rana buna.

Mi-e frica ,de frica mea,

Pierduta-n gind si in privire,

Mi-e frica de dezamagire,de prigonire si trecut,

Si de-un cuvint spus aiurea,mi-e frica de un tacut.