-Fluturaş adevărat,acuma te-ai reînascut !

Am crezut ca fluturasii daca mor apoi dispar pentru totdeauna,am crezut ca daca inima iti cere sa admiri orice fluturas apoi toti sunt adevarati,am crezut ca da ,pentru mine nu se v-a naste nici unul din ei, flutuasul cel care inca de micuta tot fug dupa el ,sa pot pe o secunda sa il privesc.Dar nu am vrut sa ma opresc la “momentul potrivit” cel care trebuie sa il simti nu doar cu o admiratie sublima a celor din jurul tau,ci cu inima ta sa simti ca e momentul tau si a venit pentru tine.Nu m-am oprit si nu am vrut sa cred ca exista totusi.Apoi usor mi-au farimatat aripioarele,si nu m-ai puteam sa stralucesc caci nu eram pedeplin vie.Si intr-o lume de fluturasii ,ochii mei erau tristi ,pina am vrut sa ii inchid.Dar nu ma lasat,nu ma lasat.In fata ochilor mei,si  nu mai credeam ca nu visez,ca se intimpla si ca inima mea inca bate ,chiar daca a fost aruncata si distrusa bucatica cu bucatica.Puteam sa ma mint ca nu era inima mea,dar cind s-a apropiat de mine ,imi auzeam inima cum vrea sa imi spuna este el ,acel “EL “care l-ai asteptat si nui sub nici o forma de masca .Si sufletul imi cinta melodii,asa incit fluturasii mei dansau,erau atit de fericiti incit mai lesinau de emotii 🙂 din cind in cind.Pe-o secunda am vrut sa renunt,si sa ma fac nevazuta dar nu aveam cum sa imi ascund sufletul si inima.

….De dimineata,fluturasii imi cintau ,da ,da astazi e ziua lor 🙂 erau asa fericiti incit ii simteam eu de aici de afara ,emotiile.Fericita sunt si eu ,ca deja sunt 4 luni si ei au ramas aceeasi,fara pic de rana.. ( acolo citeva suparari nu prea ii apasa ) si totusi atit de adevarati.

Am simtit cum fuge sufletul linga el,cum inima bate fara sa ma intrebe,cum dorul ma cuprinde tot mai strins,cum ochii imi stralucesc de parca s-ar oglindi toate stele de pe cer,si eu traiesc.

Erai atit de strain si doar pentru secunda,

Cind ti-am luat minuta,am aprins o luna.

Erai “al meu”chiar daca putin ti-am vorbit,

Erai un fluturas ,nedumerit.

Si inima mi-a spus atit de ascuns,

Ca esti tu,trimis de sus.

Acum cind am vrut sa plec tu in mut,

Un fluturas adevarat,ai reinascut.

“Parasit”

Ai vrut sa iti stergi urma si fapta,

Incit din tot “nimicul “sa apara,

Ai parasit dar timpul nu putea,

Sa iti sterga ,tainta ta.

 

Nu primesti mai bun ,hai sa te opresc si sa iti spun:

Ca ai parasit ,ce crestea in tine.

Ca i-ai inchis ochii de vie.

Si acum ,nimic nu va fi mai bine.

 

Mergi pe un drum,pe acolo unde,

Si pomii ti-ar fi soptit,ceva

Si nu stii cum,si nu stii de unde ?

Ti-ar fi aflat si taina ta.

 

Esti prigonita,dar nu de lume,

Ci de un gind,nascut de zi,

Care e mai mare si chiar pe bune,

Te-a zdrobit de vie-n pamint.

 

Esti singura,dar simti cum respira

Inainte si in urma ta.

Natura, toata este vie,

Te cheama,sa vorbeasca  despre  tainta ta.

 

Deja si pasul ti-l opreste,

Acel miros de floare pura,

Caci uitat ti-e pruncul si mireasma

Atunci cind ti-ai uscat odrasla.

 

Si cine te mai crezi,acuma?

Ca mergi pe drum si iti apare,bruma.

Si ploaia vrea sa te inece,

Ca ai parasit un copil  in rece.

 

Si prin usurare de moment facut,

Ai crezut ca ai scapat si totul a trecut.

Dar te doare si te-a durut,

Acuma in tine un singe mort,inchegat si crescut.

 

Au revoir, Paris!

This slideshow requires JavaScript.

Au revoir, Paris,

partir c’est mourir un peu,

cela fait mal

de quitter un ami

de quitter une femme,

de quitter Paris,

Montmartre,

Montparnasse,

Belleville,

la Seine.

Le Bois de Boulogne

et la rue Mouffetard,

les Champs-Elysees

et la rue Lepic.

Le soleil du Luxembourg.

La chambre d’hotel

avec les toits de Paris

devant la croisee.

Paris:

Au revoir !

Jean Brusse.

Rugaciunea este spusa din suflet si auzita de suflet.

Se intimpla sa simt cum mi se stringe sufletul,usor.Se intimpla ca o ploaie,sa imi raceasca sufletul si eu sa simt asta.Apoi sa nu visez si de durere sa simt cum vreau sa renunt la ea.Si sa nu pot sa cistig intr-o cearta,cu toate ca cineva din mireasma ochilor mei sa ma minta.Sa ma raneasca si sa pling,singurica.Sa vreau sa nu ma doara,raceala sau ceva.Sa vreau sa ma doara asta ,dar nu inima.Dar nu inima.Intr-o lume atit de mare,se poate sa ma simt singurica ,atit de singurica.Sa vreau sa nu fac nimica lucru si cind sa fac ,sa simt cum obosesc enorm.Sa numai mint ,sa simt cum nu vreau asta .Sa simt cum vreau sa fiu linistita.Sa simt cum vreau sa inteleg,de ce eu ?!

Si ca ultima floare ramasa pe uscat,intr-o seceta usturata de arsurile si ranile ramase.Fara nimic mai mult sa imi cer sau sa mai cer ,fara bogatiile cumparate,ceea ce nu imi face fericit sufletul, cad in genunchi,cu un singur gind.Mai este,Dumnezeu cu mine.Da se intimpla uneori sa fiu obosita,si sa imi desprind cuvintele intr-o rugaciune in care nu o aud,nu aude sufletul meu.Brusc,ma detasez de aceasta masca care face parte din gindurile rele,care demult ma zbat pentru a le lasa ,nu sunt eu stapina pe ele.Si in gindurile mele,cinta o rugaciune dureroasa care imi cutremura sufletul,si simt cu trupul ,cu inima,cu sufletul ca a mai trecut o zi,si din nou inteleg ca Dumnezeu m-a ajutat ,totusi ca sa se treaca.Urasc serile cind uit  a ma ruga,nu vreau sa fiu cea care minte aici,pentru ca nu asta imi este intentia.Da,se intimpla sa imi inchid ochii seara fara a-mi curata sufletul,si e pacatul meu.

Dumnezeu insa iarta,si noi nici nu pretuim asta.Caci daca ar fi pus omul la intrebarea asta,daca ar putea ierta apoi probabil ar fi distrus,complect.Fiindca el nu poate,isi incalca princiipile,ramine prost intr-un fel si isi pateaza mindria asta.El nu s-a gindit sa ierte,sub nici un fel de forma.Dar nici nu s-a gindit,oare inca cit v-a mai putea Dumnezeu sa ne ierte pe noi.

De undeva stiam ca nu e o problema ca sa te impiedice a te ruga,daca nu stii vre-o rugaciune,cu toate ca ar fi de sfint sa stim asta.Cred ca un singur cuvint care vine din adincul sufletului,sub durerea lacrimilor ,chinurilor,si se indreapta spre El,este auzit.

Paşi pe-un singur drum.

Traim asa cum nici nu dovedim sa percepem  asta.Dar traim ,caci asta ar fi sensul omului,sa zic insusi el.Dar nu adunam respiratiile in punguta vietii,ci le pierdem pe drum,le uitam pe drum.Oare inca cite v-or mai fi,ocolisurile astea care nu te fac decit sa te doara,sa te pierzi ,sa uiti .Ne pornim pe undeva,fara sa ne gindim ca acolo nu are sa fie un mal care te salveaza.Sunt indecisi,si ascultam,alegem ceea ce altii vor si nu noi.Caci ne este greu sa incercam ceva nou,pornit de la inceput si important ca e de noi.Doar nimeni nu are sa te judece,pentru ceea  ca singur ai pornit pe drumul tau care daca ar fi sa fim in valul realitatii ce este purtat de un vint dur,si ce daca,apoi am fi siguri ca am facut ceva in aceasta viata care atit de usor se risipeste.Incercam sa ne zbatem ca pestele pe uscat,fara sa ne tiriim de pamint ,sa cadem si sa ne lovim ,caci ne este frica sa nu murdarim ,pentru a ajunge la apa ceea care iti linistete sufletul.Nu trebuie o experienta sofisticata pentru a-ti putea intelege viata.Insasi timpul iti arata rostul ei.Si nu exista “viata grea”exista respiratie fara aer,exista respiratia care sufletul cind are durere cu greu iti o poate da.Viata aici nu are vina.Poate ai sa spui  ca “am facut parca tot ce trebuia”,insa cuvintul neobservabil scapat “parca”iti scoate aceea indoiala ,acea insuficienta de siguranta,de putere,de un pustiu ce flutura printre umbre in urma ta,caci da ai ales un drum iar pasii tai i-ai last pustii ,acoperiti de ploaie si vint.

Da,imi imaginez viata noastra ca un drum ,si stiu exact ca trebuie sa fie diferit la fiecare om in parte pina cind in fata fiecaruia se strabate cararusa care tot depinde de noi,daca aceasta v-a aduce pe cineva.Iar cind totusi in cararusa ,Domnul ne-a adus pe EL/Ea drumurile se unesc la fel cum inimile,sufletele,trupul.Da, zic drumul vietii si stiu ca acesta are sa fie fara urme,nu trebuie sa iti urci piciorul acolo unde ai vazut un drum pe care merg toti,caci probabil si acestia l-au luat gresit.

Nimeni nu te invata chiar daca te consideri invatat,nimeni nu te ajuta chiar daca te consideri ajutat.Nimeni nu te iubeste chiar daca te consideri iubit.E un om ce isi misca atit de repede pasii,cind doreste intinde miinile,cind nu ,intinde pumnii,cind inima i se zbate iubeste,cind sufletul zboara odata cu fulgii ce se pierd cu secunda.Fiecare isi creeaza al sau drum,doar ca pina la finalul lui isi da seama ca nu el a fost stapinul si nu creeatorul sau poate el.

“Dumnezeu a dat un pamint pentru om,insa omului nu i-a fost indeajuns.Si a inceput fara voia lui ,sa isi creeze drumuri ”

Dar ma refeream la drumurile ce vin din suflete si inimi,acele care are sa fie atit de complicate si simple.Ma gindeam ca pentru asta ar trebui sa iti lasi sa traiasca edenul lui Dumnezeu in tine,ca sa simti ajutorul lui,iubirea lui .