Dimineata se trezeste atit de greu.E Noaptea care ii inchide ochii,si ii inchide simtirile. Zi , Saptamina , Luna…Anii.Cineva se ascunde,se izoleaza , si incearca sa nu mai respire de frica sa nu fie vazut,de frica sa nu simta ,ceea ce cindva la facut sa doara.Nimeni nu il intelege,cind il asculta se tot mira,cind vad ca suspina il trec cu ochiul,de parca asa si ar trebuie sa fie.Dar el se ineaca,de mii de ori se scutura,se loveste si nu se  mai poate elibera de durere.Simt cum tremura , atit de proaspata ii este rana.A simtit ceva ,care cindva a hotarit sa isi taie venele acelei simtiri.Daca ar fi atit de usor.Ar fi renuntat de mult,dar e atit de dureros sa renunti.

Vreau sa ma asez usor,sa imi deschid macar pe-o secunda usa refugiului,si sa ii inteleg durerea ce-o cinta.Sa il ascult,chiar daca m-as ingrozi de ceea ce aud,chiar daca am sa simt in fata ochilor o pleoapla de ceata,ce imi va opri privirea.Il tot intreb,cita putere mai are ,si oare pina unde si cind,se va zbate pina la ultima picatura de viata.Il ascult,dar nu il inteleg,si cind nu il inteleg e cel mai greoi sentiment,care zgirie pina la profunzime.E scuturat parca de ritmurile vintului,care poarta o veste ce este uitata,usor.Apoi este acoperit cu cea mai aspra frunza a unei luni de octombrie.Si cind rascolesc printre frunzele uscate,cu dorinta sau nu,se prevede un coltisor de respiratie,ingrozit de frig,de fapt este acoperit cu zdrentele unei raceli mortale,lipsit de lumina si de-o caldura atit plina de viata,unde lacrimile i-au umezit trupul,cu ochii inchisi,el inca mai respira ghemuit pentru a se proteja cu nimicul care ii creste speranta de-a trai.Abandonat,mai rau , parasit si uitat.Ghemuit si aplecat pentru realitatea care il bate zi de zi.Caci este lipsit de sprijin,lipsit de nevoie celor din jur.Nimanui trebuit si absenta in respiratiile lor,absenta neobservata.