Prafuita frunza se mai gindeste,sa cada sau sa se tina strins de ramul ei .Cine poate sa o mai tina,cind toate firicele de viata ,vii apoi sunt inghetate de suflarea primei luni de iarna.Se aude cum isi desprinde trist ultima speranta ,calduta si de pamintul inca dezgolit,isi simte atingerea.O privesc cum zboara,parca ar vrea sa spuna intr-o tacere ciudata,inca ceva.Dar a cazut,cazuta a ramas.Numai circula nimic din culoarea ei,era vie cindva,era frumoasa si era admirata.Pe ramul demult rece ,se simte prima suflare a iernii.Nu e sigura daca va aduce multa admiratie ,aceasta iarna enigmatica,de aceea cu pasi mici se apropie de noi.Nici nu se grabeste,caci pare atit de linistita.Ba mai mult,stie cum sa apara in privirea tuturor.Rugind soarele sa isi arate prezenta si razele care iti sorbesc ochii,care m-ai mult iti aprinde privirea decit te incalzeste.A mai stat la rugaminte si cu adormita luna.Macar nustiu ce i-a promis,ca dupa atit timp , a aparut atit de sigura si senina.

Simt,simt cum sufletul si viata mea se scurge picatura cu picatura.Mai simt cum aceste picaturi prind acea gheata a iernii care necontenit m-am ascuns de ea.Pasii ei ,ce usor imi calca sufletul si inima.Si ce folos aceea usurare,daca tot calcata ramine.Si ma apasa acea dezlipire, a anotimpului intreg.Ii simt durerea pe propria plapuma,si cit de taios rasuna si striga.Amorteste cu-ncetul , ca la un final sa o vad cum ingheata.Ah,toamna cit de repede mi-ai uscat fata si ochii.Cit de repede te voi uita.Oare cine sta la marginea lumii,cu bastonul in mina,cine e stramosul tuturor anotimpurilor? … E timpul,e timpul.

Si el e anume cel,care te asculta da nu iti vorbeste.El e anume cel care te lasa sa asimilezi ,pe toate la un final.Pe linga el,trece si iarna.Ah,Decembrie cit de usor te-ai imbracat.Incit iti simt,recele cum imi ingheata inima,dar nu o opreste.Natura se ascunde,orice suflare din ea este tinuta ,tainic .Doar ca iarna , are arma ei te-a cuprinde fiecare coltisor,fie el cit de mic si tainic.Insetata,infometata de un an,ea totusi a venit.Si nustiu de ce,acum o simt mai aproape de respiratia mea.O simt chiar si in radacinile mele.Tot ma roade,tot incearca sa mistuie fiecare celula vie.

La o margine de drum,sub lumina lunii care o simt cu ochii inchisi,larg inchisi.O mai intreb ,inca o data.” Tu iarna,cum iti hranesti sufletul ? “.

Probabil inteleg,ca da viata trebuie traita.Insa cum anume? Nu e nevoie doar de respiratii sau ceva anume,care sa demonstreze la toti,ca da ,eu ma declar ca traiesc.

Iti alegi drumuri ,nu pentru ca esti impus sau ca asa ar parea placut pentru altii.Trebuie sa iti alegi drumurile,in care sa simti cum auzi pulsul inimii curate,vii.Apoi sa intelegi ca da,eu traiesc.Eu imi fac viitorul,trainduti prezentul.Nu zic,foarte mult joaca rolul si culorile trecutului,dar asta tot depinde de prezentul care acum o secunda s-a trecut.Fiecare nuanta a vietii,a trecut si s-a tiparit in trecutul tau.Fie ea cit de rea sau fie ea cit de minunata,intotdeauna ai sa arunci privirea,sau un amurg de suflet in propriul trecut,doar ca sa vezi ca toate sunt aranjate la locul lor.Doar ca sa vezi,si sa asimilezi ce ai luat si ce nu ai pus la loc.Insa nu e deloc imposibil sa tii si in viitor,sa tii si in prezent oamenii care ti-au denumit trecut.Asta totusi se face cu multa ratiune,a miilor de ginduri adunate intr-o punguta.Caci nu poti pur si simplu sa stringi ,tot ce s-a rupt,tot ce s-a trecut.Bine ar fi spus ca oamenii nu se trec,dar daca am deschide ochii larg,am fi inteles ca ei imbatrinesc printre riduri ,printre bataile de inimi,caci cind vor sa se apropie sa nu mai poti simti absolut nici un ritm al inimii.Da,ca sa traiesti ai nevoie sa auzi cum iti rasuna trecutul,sa stii ca il ai.Ai nevoie sa privesti in el,acum din mai multe colturi.Si sa zimbesti de cum ai jucat in el.Sa zimbesti sau sa plingi.Nu poti sa spui ca ai pierdut trecutul,el totusi intr-un final se trece.Poti sa zici ca ai pierdut tot ce ai avut in el,probabil ca lucrurile si oamenii din el,puteau sa nu se treaca si sa imbatrineasca in prezentul tau.E gresit sa existi in prezentul tau si sa iti rezolvi trecutul,sa cauti pina si prin cenusa demult spulberata.E gresit sa iti scuturi trecutul.Caci scuturindul vei vedea si nu numai,vei si simti ca nu ai nimic ,ca nu se prevede nimic.E pustiul,acolo.E pustiul care demult si-a oprit respiratia,dindu-ti seama de asta,te vei usca de propria dezamagire,trezindu-te si pierzind un prezent ,atit de stralucit ,atit de real,care la rindul lui si el va insusi trecutul.

Lasa sa zboare in timpul lui,lasa sa se desprinda asa cum e dat,caci suntem constineti de propria viata care este marginita de spatiu si de timp.Nu iti pierde viata,ca la un final sa stii ca nu ai mai trait.Numara fiecare secunda,sa dai un nume.Dai viata !

Priveste in urma ta,doar pentru ati intelege prezentul si viitorul.Nu schimba nimic,lasa ca prezentul sa iti aduca poate si simturile ascunse,poate si simturile noi.Nu te grabi sa te inchizi,nu te grabi.Timpul deja stie,unde iti este locul.Timpul deja a trait si viata ta,care ti-a dat-o.Citeste viata,daca nu ai inteles , ia-o de la inceput,de la primile pagini si grabestete sa o finisezi,intr-un final frumos si fericit.

Tacerea are si ea ecoul ei,doar ca atit de zbuciumata ii este strigarea.Ea poate fi si ascultata doar de suflet,in liniste sau in galagie.De multe ori simti cum cineva striga in tine,dar cind esti intrebat ce auzi,nu ai cum sa spui asta.Nu intelegi sau nu stii,ce anume auzi.Sau poate ti-e teama sa incepi sa scrii ,sa iti mizgilesti cuvintele si gindurile.Ignori totul si incerci sa te trezesti din amortisul gindurilor si incepi sa iti antrenezi auzul pe ceva mai real,ceva mai prezent.Dar nu ai cum sa imbibi in tine , doua glasuri , doua ecouri rasunatoare.Si asculti,imparti in doua , ce e bun si ce nu.

Iti place tacerea asta care totusi te lasa neinteleasa,confuza , iti place si nu incerci sa te trezesti din ea.Iti place sa simti,cum se trezesc fiorii in suprafa pielii tale , iti place sa simti rasuflarea grea si usoara in acelasi timp,dar cind te intreaba cineva , ce auzi.Tu ce raspunzi ?

Nu stii cum sa le asezi,ba stii dar nu poti exact sa redai in cuvinte.Si ar parea ca te simti pustiu,dar de fapt tu explodezi de simturi.Cind am intrebat un prieten : ” Ce simte, ce aude in zbuciumarea ritmului lasat de inima sa,ce anume striga acolo in coltisorul prafuit si neatins al sufletului,si ce e asta ? ” .Nu am stat mult sa admir raspusul,era confuz si greu de inteles.Era Un Nustiu…care totusi exprima atit de multe intelesuri.Nu stii ce auzi,dar stii ca se aude ceva.Nu stii cine anume si ce striga acolo,dar simti.Simti cum se scurge melodia prin singe,picatura cu picatura.Deveneam confuza,caci sa simti aceast “nustiu”cum se aseaza prafuit pe suflet,ca si cum ar fi sa te simti un om fara nume,fara sperante,surd si mut.Un om care nustie ce ii striga sufletul.

Ma regaseam si eu sub aceasta ploaie muta,caci stiam ca nu stiu sa imi aud sufletul.Nu stiam pentru ce se zbate inima,insa stiam ca trebuie sa se zbata.Dar am stat , cu mult greu,cu multa rabdare si durere , am stat sa imi ascult sufletul.Am stat de vorba cu el,si am simtit cit de liber se simte atunci cind ii clarific eu , orice simtire.

De acum ,ma tem sa aud ca cineva nu stie ce striga propriul suflet.As numi si asta o stare de spirit,inecata in mii de neintelesuri,flaminda de tot ce simte , si fricoasa de tot ce va intilni.Nu stii,nu defapt ca nu intelegi,dar ca nu doresti sa iti asculti tot ce iti va deschide sufletul.Ti-e teama sa dai nume la tot,ti-e teama sa nu afli acelasi raspuns care demult il stiai.Si aceasta stare se desprinde,da se desprinde la timpul ei,asa precum si frunza isi lasa pomul.Sunt sigura de asta,trebuie doar sa nu iti fie teama sa iti asculti adevarata melodie a inimii tale.Fie ea cit de sufocata,cit de dureroasa,pentru a o vindeca , pur si simplu asculto.Ca sa poti sa traiesti , sa dansezi si sa respiri,atit de liber.

Cine esti ? ….m-au intrebat oamenii.

Cind am deschis  ochii ,am vazut cerul lui mama si ograda lui tata.Am inteles atunci ca nu sunt singura ,ca totusi zimbetele mele si lacrimile mele sunt simtite.Apoi am gasit in acea ograda,flori multe,am inteles atunci ca am surori si frati.Si respiram , apoi intelegeam un singur lucru,ca traiesc,nu doar respir.Asa,am avut zile care s-au tiparit in calendarul vietii insa unele ,le-am pierdut.Treceau anotimpuri,prin parul meu,dar nu intelegeam aceasta trecere.Pina am inceput sa privesc in urma mea,de atunci inteleg ce am,ce am avut , ce am pierdut si ce trebuie sa pretuiesc.Sunt un firicel subtire de respiratie ce este insetat de apa pura ce se scurge din ochii oamenilor buni,un cuvint,o frunza uitata uneori.Si totusi ,simt cum ochii mei sunt umezi,lasati de nenumaratele lacrimi ce nu le pot descifra.

Cind am vrut sa imi exprim in cuvinte ,cine sunt.Am vazut ca tot ma afund in ele.Am vazut ca nu pot sa izbucnesc din plasma lor.Pina am inteles ca aici pot sa respir cu intregul suflet.

De ce esti trista ? Si ai putea spune,de ce suferi ? …..m-au intrebat oamenii…

As fi vrut sa las a sufletul meu sa vorbeasca.Dar l-am oprit caci prea taios ii e strigatul.L-am inecat in tacere,ca eu sa pot sa ma mint toate loviturile.Sunt trista,cind ma trezesc,cind adorm,cind merg pe strada,cind vad cum se cearta oamenii si cum le este greu sa ierte.Sunt trista caci m-au ranit si pe mine,m-au luat in miini apoi m-au aruncat jos , incit am simtit cum geme pamintul.Da,am uitat de aceste rani,insa nu m-am invatat sa le iert.Sufar pentru ca nici eu nu am invatat sa las ,sa iert , sa vorbesc mai frumos , sa ascult , sa nu mint.Sufar.

Nu ma declar omul cel care traieste in edenul lui Dumnezeu,cu toate ca atit de mult as fi vrut.

Nustiu exact ,cum ar trebui sa spun cine sunt ,dar ma ajuta sa imi dau seama toti cei care cresc linga sufletul meu.

Simt cum cad frunzele din mine,cum toamna este acoperita cu un cer ce imi vesteste venirea iernii,necontenit de zbuciumata.Ce folos ca imi pregatesc hainute groase,sa ma imbrac ? Cind recele sufletului meu este capabil sa imi inghete trupul.Trec zilele si din mine picura durere de singe,spalate in miile de lacrimi,ciudata.Ce nu isi mai stiu rindul nicioadata.Si poate ca ar trebui sa rascolesc printre frunzele cazute cu ultima putere la pamint,sa rascolesc si sa caut raspunsul la aparenta plapuma,a tristetii mele.Dar nu gasesc nimic,ce as putea gasi in bucatalele destramate ? In rani nevindecate, nu mai gasesc nimic.Si incerc sa lupt cu aceasta  , cu aceasta melodie ce ma lasa ingindurata la fiecare pas.Strig amortit ca nu vreau sa fiu trista,dar probabil stiu deja ca nimeni nu imi va raspunde la aceasta dorinta,demult uitata.Sunt obosita,la capatul unui pamint,as dori sa mai atipesc din cind in cind.Sa analizez totul cu ochii inchisi.Caci aici,ma doare totul.SI pasul cela care este sprijinit de negreata si strigatul,jalnic si fioros al ciorelor.Nu mai inteleg,ce tot spun ele.Ce doresc sa imi vesteasca.Te ingrozesc.O natura ce cade la pamint.Si nu se supara,caci vremea ei a trecut.Constienta de plecarea ei,ea pleaca,cu tot cu gemetul nepasator.Cu durerea ce este simtita la rupere.Ce folos ca plinge natura ? Daca nimeni nu se opreste pentru durerea ei.Nici timpul.Natura plinge,dar toti doar traiesc o melancolie.O nostalgie,de parca ingindurati ar asculta-o.Doar atit,un ecou distrus fara aparente simtit.

Frigul a mistuit orice frunza in vint,

Toamna sa dus,si a acoperit un pamint.

Copacii au ramas singuri si goi,

Casele isi string,ultimul gunoi.

Peste paduri se varsa un vuiet adinc,

Nu poti sa adormi,cit de ascuns nu ai fi in gind.

Ma ascund dupa tata,fac un pas sau doi,

Incerc cu frica sa nu ma uit inapoi.

Asteptam sa se asterne somnul de noapte,

Sa se ascunda,chiar si ultima vietate.

Ca mai apoi sa rasarim cu arma,sa numim

Pomii ,fara dispret sa ii rivnim.

Intunericul orbeste fiecare miscare,

Doar luna sopteste ,un semn de nepasare.

Si nimeni nu scoate,o boare de vint.

Ah,copacii vii ,in fata imi cadeau la pamint !

Fac pasul meu sa scoata,o mica fosnitura,

Sa sparie toti ciini,sa fuga in padure.

Dar tata ,fara atentie ,imi face semn sa stau

Ca o statuie,ce in ascuns o lacrima sa dau.

Ecoul se aude,se simte in deal cioplitura

Pustiul se aude,si le taie radacina.

Ramin si eu fara puteri,de parca as muri intr-una,

Tin toporul lui tata,si incep lucrul cind cade bruma.

De  ne-ar zvirlea un vuiet de vint,puternic si nebun,

De-ar iesi fiarele padurii,sa ne alunge in drum.

Si luna de-ar pleca in noapte si in zi,

Un soare imens rasare, de ne-ar trezi.

Sa plec si sa il tin de mina in ascus,

Sa il iau pe tata,sa-i spun ce nu i-am spus.

Nici timp nu era,ca sa ma asculte,

Sudoarea lui,o simteam din coltul adinc din munte.

Sa nu inghete sora si nici fratele in somn,

Sa nu moara de frig,copii lui cind dorm.

Iar iarna se strecoara,ne face semn,rivnit

Muncim de dimineata,nu-i vremea de odihnit.

De unde tata,putere mai are ?

Cind mama acasa,pe ultimul pat de viata,moare.

Eu pling si incerc sa ascund si lacrima padurii,

De acum o ora,si pustiu s-au mai schimbat multe.

Ma prefac ca nu aud gemetul padurii,

Ma doare , dar nu simt plinsetul furtunii.

Caci vreau sa nu inghet,noaptea cind dorm,

Pe mama sa o salvez,din adincul somn.

Acasa cu putere,sa ma uit cum ingheata frigul.

Ce-i suflet ? Mi-i frig,si haina imi ingheata.

Pling,ascund de tata ,dar tot el imi sterge fata.

Si eu si drumul ingindurat privim,

Trist a ramas in urma-mi,trist si pustiu.

Inainte-o vad pe mama,linga copii ei,

Citi de multi n-or fi,sub plapuma fericiti si mititei.

Il vad pe tata,cum isi sterge lacrima sub ochelarii murdari,

E fericit,ca iarna nu-il arunca sub hotar.

Atit de necajit e omul asta,Doamne ?

Atit de frint ii inima,si-al padurii carte.

Se desprinde noiembrie din sufletul ei.A simtit toate durerile fiecarui anotimp,de fapt inca iarna nu a inghetat-o definitiv.Inca putin.Numai stie cum sa aseze praful care sa pus pe ea,cum sa imparta frunzele din parul ei uscat.Cum sa ii ofere gindului inca o speranta.Strain ii pare totul,sau straina este ea.Nu mai are nici un glas,care sa ii simta adevarata caldura.Nu mai are nimic.Este  bagata in recele pamint,este acolo,in culoarea negra si fara culorii vii.E  moarta,doar ca inca mai respira.Nu are glas si nu mai poate vorbi.Nu are putere sa se mai ma trezesca,sa zbora in alta lume.Stiti,oare cit e de dureros ? ! O stea pe cer,ce lumineaza si cade decite ori se simte ,singura.Nici miile de lacrimi nu vor putea spune,ce se intimpla in zbuciumatul suflet.Ochii ei,care niciodata nu i-am vazut uscati.Cu toate ca lacrimiile , s-ar fi uscat de mult.

Ultima oara cind am trecut pe linga casa ei,ea tot la geamul din fata era.O acopera nucul cel batrin cu ramurile deja uscate,fara frunze,fara nimic.Imi parea ca geamul are urmele unei ploi de ieri,insa nu era ploaia.Erau ochii ei,inlacrimati care parea ca urla de durere.Inabusita,cu mina la gura,cade de durere si nimeni nu o intelege.In lumea asta,in care realitatea te bate in fiecare zi,te alunga,te face sa te ascunzi si sa tii ochii larg inchisi.Nu era unicul copil,dar fratii si surorile ei,se indepartau cit mai mult.Am trecut pe linga geamul ei,dar mi s-a parut ca am nimerit intr-o alta lume,privind-o.Citeam o mie de cuvinte,sterse in urma lacrimilor ei.Ce strigau:Ea numai vine!

O toamna a trecut,si ea numai vine.De-ar stii cineva ce simt acum,poate m-as simti mai putin straina.Ma judeca toti,ma judeca de cum traiesc.Dar cit de greu imi vine sa traiesc asa in fiecare zi.A mai trecut o toamna,mama! Oare nu ma auzi,oare nu ti-e dor de glasul meu.Oare nu ti-e dor sa ma vezi ? Eu trista sunt,si imi pare ca numai pot sa evadez din lumea asta.Stiu ca miine nu ai sa vii,stiu.Dar eu inca aici te astept.Vrei imi schimb locul,si pot sa adorm linga portita.Vrei nu dorm noaptea asta deloc,dar.Dar sa nu mai aud cum imi cinta pasarile in drum spre plecare,sa nu aud cum fosnesc frunzele cind cad,sa nu vad cum murmura si vuieste vinturile,sa nu aud cum toti vreau sa imi spuna ca : ea numai vine.Mama,vrei inchid ochii si nu ii mai deschid,sau poate sa fac ca sa nu mai aud.

Mama,sa stii ca te iert,ca m-ai parasit,ca nu mai dai de mine,ca nu te mai aud.Ca mor de durere si tu nu mai stii.Ca sunt saraca si flaminda,ca mi-e frig si cad la pamint,inghetata.Ca ma ratacesc pe drumuri,le incurc mama,le incurc.Ca ma dezgolit toamna,si ma acopera.Mama..

Ce folos ca exist,daca tu nu stii.

Nu esti linga mine,mama.Dar ma duc acasa si te mai caut prin bucatarie.

Nu esti linga mine,mama.Dar inca durerile mele,mai doresc sa fie mingaiate de tine.

Nu esti linga mine,mama.Dar eu inca vreau sa te mindresti cu mine.

Nu esti linga mine,mama.Dar secretele mai sunt pastrate.

Nu esti linga mine,mama.Dar eu inca mai traiesc.

Nu esti linga mine,mam.Dar eu te iubesc.

Miine ma duc acasa,nu pentru ca e vineri sau simbata,dar miine ma duc acasa pentru totdeauna.Sa stii ca nu ma opreste nici un viscol,fie el de toamna sau de iarna.Nici chiar ploaia si fulgii nu ma vor opri.Sa fie drumurile stopate,sau sa fie frig,eu ma duc acasa.Sa intilnesc in drum,mii de dusmani,chiar sa fiu lovita.Miine intr-in grabnic drum,eu alerg acasa.

La casuta mea,unde am crescut.Caci acolo ma asteapta,tatal meu afara si mama mea in bucatarie.E inceput de iarna,ei se pregatesc de sarbatori,simt mirosul din bucatarie,si chiar si din curtea casei.E curat si caldut,in casuta mea si mi-e foame atit de mult,de parca nu as fi mincat de un an,sau jumatate.Iar pielea de pe mine,parca se dezgheata,atit de mult mi-a fost frig.Atit de mult am asteptat,eu sa vad casuta mea.Sunt fericita,de parca lacrimile nu le mai simt cum se minta.Sunt fericita,ca mama mea ma cuprinde,iar tatal meu mindru isi ascunde lacrimile.Nu este mult pentru ca sa simti atmosfera asta in suflet.

Dar sa stiti,ca nu rezist,nu mai astept.Caci miine ma duc acasa,acolo unde ma sustin mereu,si ma pot apara de tot.Acolo unde pot sa privesc si sa admir ploia de la geam,fara sa o simt cum imi raceste sufletul.Acolo unde,am alergat intr-un suflet ,sa vad primii fulgi ce imi trezesc atitea amintiri.

Nu stiti ce vorbiti voi.Nu va aud,caci ma grabesc,ma grabesc acasa.Imi inchipui deja cum mama imi deschide usa.Iar tata sta linga foc.Sunt asteptata ,sa vin acasa.Aceasta atmosfera,ce imi ascunde singuratatea,ce ma ajuta sa ma bucur de viata.Pentru fericirea mea,nu exista mai mult nimic decit casa mea cu parinti.Ma duc ca ma asteptata sa fac curat,sa sterg praful si sa mai inventez ceva ,ca sa par nou.

Uite ca numai eu lipsesc,toti sunt.Stau la masa,zimbesc si radiaza de fericire.Iertati,iubiti incep sa traiasca cu sufletul curat.Si eu vin,cu pasi grabiti,eu ma duc acasa.

Am sa rup o scrisoarea din sufletul meu,cu toate ca ma iubiti sau mai putin ma iubiti.Cu toate ca va pasa de mine,sau mai putin va pasa.Sunt un firicel simplu de respiratie,azi pot sa respir ,miine pot sa ma usuc.Nu am decit soarele care datorita anotimpurilor,pot sa il simt.Mai mult nu am pe nimeni si nimic. In mine nimeni nu crede.Cind spun cuiva ca in asa mod imi vad viitorul,cind spun ca acolo vreau sa ajung.Cind spun ca nu pot sa traiesc fara cuvintele mele.Nimeni nu ma crede,primesc doar zimbete care ascund o confuzie ce te-ar lua in ris.Dar incerc sa ma fixez bine de pamintul rece,simt cum haina imi prinde gheata iernii dar ma mai tin,pina voi inflori.Sunt sigura ca am sa reusesc.

Ma intreaba toti de ce sunt trista?! Pentru ca nici eu nustiu de ce sunt asa.Pentru ca inca lupt,cu timpul .Pentru ca inca mi-e frig de frica  mea.Pentru ca vad cum hoinaresc ciinii murind de foame pe strazi.Pentru ca mama si tata,nu mai sunt linga mine.Pentru ca casa numai am.Da,nu mai am.Vreau o casa cu lumina,multa si parinti.Pentru ca inca nedreptatea stapineste lumea.Pentru ca oamenii inca mai mint.Pentru ca mai exista,o mie de infinituri.

In mine nimeni nu crede.Nu cred in ceea ce pot face.Macar nici fratii si surorile mei nu ma citesc.Macar nici prietenii mei nu ma citesc.Nimeni nu ma citeste,nimeni nu ma intelege.Nici parintii mei nu ma citesc.Nimeni.

Nimeni nu se opreste,pentru darul meu.Sunt sigura ca Dumnezeu ,mi l-a daruit.Sa scriu,eu doar trebuie sa il pretuiesc.

Eu ma desprind de lumea voastra,caci cu fiecare zi ,eu inteleg ca aici imi este locul.In lumea cuvintelor.Se poate sa nu pricep cum se leaga formulele la matematica,cum are loc reactiile la chimie,cum se pronunta franceza asta.Dar nu exista,sa nu pot sa inteleg cuvintele.Nu exista,sa nu pot da nume cuvintelor.Nu exista sa nu pot sa scriu.Nu exista.Sa ma iertati,parintii mei ,ca v-am dezamagit poate cumva.Dar nu ma pricep decit sa ma dezmarginesc de timp si sa cutremur intregul univers al cuvintelor,mele.

Asa cum o lume intreaga,poate nu crede in  mine.Asa cum ma bate,toate vinturile realitatii.Asa cum ma ingheata frigurile,si ma scutura toamna.Asa am sa continui sa scriu,la marginea fiecarei lovituri.

Asezat in genunchi,pe tulpina unui stejar demult uitat de existenta lui,timpul sta la marginea unui sat,le priveste pe toate,le trece pe toate.Pe cine il pune in rind,pe cine il trece fara rind.Socoate si socoate fiecare secunda.Cu o privire inteleapta ce se oglindeste o experineta de viata,trecuta de ani si ani.Ca un stramos a intregii origini,timpul ne stapineste.Nu lasa o secunda sa treaca fara sa o insemne printre ridurile lui,si tot le mai socoate.Se aude umbra unei lumini,in casuta de sub deal.Atit de tirziu si atit de neinteles.Era acolo,unde adormea de  obicei.Si se regaseste singura,doar cind se trezeste din amortitul somn,ce miroase a toamna.Nu se auzi nici un gind de pas,fie el cit de mic in legea lui,nu se aude macar cum focul arde-n apriga vointa in soba,nu se aude nimic de parca ar fi toti impietriti.Se aude doar cum singuratatea striga,incit simti pe trup cum picura praful ei.Iar linga geam,sta ciinele alungit in doua labe,uitindu-se cu o privirea de jale si de o  durere confuza.Chiar daca si   vintul vrea sa mai schimbe locurile,il scutura,il matura ,iar ciinile nemiscat si intepenit ramine,privind cum in casuta asta singuratica,se destrama totul.Noaptea se strecura printre case,cu fumul ei ce miroase a veste,a plecare.Si deodata se aude un strigat ,ce are puterea sa iti taie toate simturile unei reactii.Un strigat ce naste niste miini si pumni intinsi.Ar fi mai frumos si mai placut,sa te arunci intr-o gropa ce cinta a singuratate,decit acel zgomot ce iti face scurte respiratiile.Un glas dur,ce ii tremura inima cind il auzeai de fiecare data.Si ar fi pacat sa spuna ce e tatal ei.Ciudat  de ceva timp,si neinteles intr-o astfel de viata,chiar sa fie omul cu principii.Unde uita de ele,la fiecare placere pierduta.Intr-o singura minuta,a putut sa rascoleasca si sa alunge o atmosfera demult asteptata sufletului,o atmosfera calda.Mai greu,ca toate secventele se tensionau si te lasau confuz.Zgomotul ce iti scoatea sufletul din casuta,ce te-a alungau dintr-o lume diferita,dupa iluzii si lovituri care nici acum nu isi au un nume concret.Simtea,bucati de sticla asezate intr-o secunda pe fata ei,care totusi parea finuta,de frageda virsta.Cu o zgiriitura neuniforma,care abia dupa ceva timp,le putai simti durerea varsata in singe.De-ar fi doar atit ! Insa loviturile din spate,ii lasau rani simtite in profunzime.Lovita,pina la ultima picatura de durere.Nu a mai vazut atita ura,demult.Mai inabusita durerea era,ca vazu-se in ochii lui.Lacrimi asternute pe plapuma unui asternut,ce au strins in ginduri o mie de cuvinte ce ar fi trebuit spuse,insa atit de linistita respiratie incit sa se inece intr-o tacere sfisietoare.Nu putea sa se acomodeze intr-o astfel de intimplare,si de mirarea a lucrurilor imprevizibile,a alergat cu pasi rivniti in bratele libertatii de afara.Unde stelele si timpul rece,sa ii fi inghetat inima.Sa ii fi inghetat hainele si ritmurile respiratiile.Incit sa nu i se mai deseneze inca o continuare ce sa ii distruga in taina,sufletul.Era imposibil sa nu auzi cosmarul cum striga atit de taios,chiar si sub periferiile pamintului.Caci vintul ce batea de la geam si pina la ea,ii aduse-se si raspunsurile la toate cele ramase confuze,ii adusese inca si o mai mare durere de viata.Si era vorba de ranile asezate in rind,din cauza unei plecari.Era batuta,pentru ca el isi croia drumuri noi,spre o distanta mare.Si pentru a ramine in cercul  ascultarii cuminti,el a hotarit sa lasa rani pe trupul si sufletul ei.Cit de stupid sa iti modelezi,copilul dintr-o asa compozitie.Si ranile sa fie uitate,odata ce mintea le vindeca,si odata ce timpul nu le uita.Si nu ii intelegea pasul,mintea,privirile dure ,cu toate ca descifra aceste intimplari nedumerite,caci se impietrea ideea unei lovituri pe trup din cauza ca te loveste mai apoi o singuratate,lasata in urma unei plecari.Deci lovita pentru ca te parasesc.Insa noaptea si-a inchis ochii in aceasta zbuciumare ciudata,nu a mai stat sa vada si sa asculte.

Si timpul nemiscat raminea la marginea satului,si asa cum el e nemarginit si rupt de spatiu,lacrimile unei priviri,s-au scurs printre riduri.Si asa cum si-a marit pasul,asa si uitarea sa lasat complesita.Si nu a uitat pentru ca a vrut,dar pentru ca de atunci inainte a simtit mai friguroase lovituri pe sufletul ei.In casuta de sub deal,miroase a plecare,si se simte frigul unei intimpinari de singuratate.Iar ea,nu stia cu ce sa se imbrace,pentru a nu simti singuratatea.