Simt cum trec zilele  prin camera  sufletului meu.Simt cum se desprinde toamna cu aroma ei,se desprinde de virful radacinilor mele,astfel incit ramine gustul dezgolit,amarui.Nu se zbate nimic in inima mea,caci cel ce sa zbatut se  desprinde  si el.Atit de greu,incit sim momentul acelei desprinderi ,acelei taieri de viata,unde lasa in urma indiferenta singerare atit de proaspat ,deschisa.Nu am mai simtit demult acesti fiori,acesti  fiori ce te distrug.Nu am crezut ca pot sa invat din nou,aceasta rana pe sufletul meu.Incep sa imi descifrez ranile,sa le aranjez dupa forme,si adincimi de parca altceva nu as putea face in viata asta.

Sa ramin,sau sa plec ? Intrebarea care imi framinta gindurile.Nu stiu ce pot sa fac,ce imi sta in puteri,si ce nu .Sunt dezgolita,lovita cu cele mai dureroase biciuri ale vietii,si nu pot sa ies de aici,sa ma regasesc a cita oara pe malul dezamagirii.

Mi-am invatat sufletul sa simta,sa nu se mai ascunda ,insa cind din nou a vazut realitatea dura a unei feti apropiate inca.Cu  ochii larg deschisi,cind si-a numarat zilele uitate pentru a putea visa intr-un amurg de noapte.Si-a inchis ultima picatura de privire ,si poate ca e o senzatie inca nedesfasurata,dar sufletul si-a atins limita.Usor,isi inchide toate radacinile,care sunt capabile sa dee nastere unor roade simtite,frumoase.Si ar fi pacat,daca nu ar ploua astazi,caci sufletul imi cere ploaie pentru a spala urmele,pentru a umple gropitele unor dureri.Ca mai apoi frigul noptii instelate,sa imi inghete toate firicele inca vii.Si pot sa inteleg,din a mia greseala la care mi-am impins sufletul,de-o fi sa mi se taie privirea si simturile,inima si sufletul impreuna,nu mai deschid lumina in lumea mea.Poate e  o senzatie de toamna pierduta,unde miine-poimiine se va uita de prezenta ei.Si uitata sa ma sim si eu.Uitata si pierduta.Oare atit de trecatoare sa fie toate?