Miine ma duc acasa,nu pentru ca e vineri sau simbata,dar miine ma duc acasa pentru totdeauna.Sa stii ca nu ma opreste nici un viscol,fie el de toamna sau de iarna.Nici chiar ploaia si fulgii nu ma vor opri.Sa fie drumurile stopate,sau sa fie frig,eu ma duc acasa.Sa intilnesc in drum,mii de dusmani,chiar sa fiu lovita.Miine intr-in grabnic drum,eu alerg acasa.

La casuta mea,unde am crescut.Caci acolo ma asteapta,tatal meu afara si mama mea in bucatarie.E inceput de iarna,ei se pregatesc de sarbatori,simt mirosul din bucatarie,si chiar si din curtea casei.E curat si caldut,in casuta mea si mi-e foame atit de mult,de parca nu as fi mincat de un an,sau jumatate.Iar pielea de pe mine,parca se dezgheata,atit de mult mi-a fost frig.Atit de mult am asteptat,eu sa vad casuta mea.Sunt fericita,de parca lacrimile nu le mai simt cum se minta.Sunt fericita,ca mama mea ma cuprinde,iar tatal meu mindru isi ascunde lacrimile.Nu este mult pentru ca sa simti atmosfera asta in suflet.

Dar sa stiti,ca nu rezist,nu mai astept.Caci miine ma duc acasa,acolo unde ma sustin mereu,si ma pot apara de tot.Acolo unde pot sa privesc si sa admir ploia de la geam,fara sa o simt cum imi raceste sufletul.Acolo unde,am alergat intr-un suflet ,sa vad primii fulgi ce imi trezesc atitea amintiri.

Nu stiti ce vorbiti voi.Nu va aud,caci ma grabesc,ma grabesc acasa.Imi inchipui deja cum mama imi deschide usa.Iar tata sta linga foc.Sunt asteptata ,sa vin acasa.Aceasta atmosfera,ce imi ascunde singuratatea,ce ma ajuta sa ma bucur de viata.Pentru fericirea mea,nu exista mai mult nimic decit casa mea cu parinti.Ma duc ca ma asteptata sa fac curat,sa sterg praful si sa mai inventez ceva ,ca sa par nou.

Uite ca numai eu lipsesc,toti sunt.Stau la masa,zimbesc si radiaza de fericire.Iertati,iubiti incep sa traiasca cu sufletul curat.Si eu vin,cu pasi grabiti,eu ma duc acasa.

Am sa rup o scrisoarea din sufletul meu,cu toate ca ma iubiti sau mai putin ma iubiti.Cu toate ca va pasa de mine,sau mai putin va pasa.Sunt un firicel simplu de respiratie,azi pot sa respir ,miine pot sa ma usuc.Nu am decit soarele care datorita anotimpurilor,pot sa il simt.Mai mult nu am pe nimeni si nimic. In mine nimeni nu crede.Cind spun cuiva ca in asa mod imi vad viitorul,cind spun ca acolo vreau sa ajung.Cind spun ca nu pot sa traiesc fara cuvintele mele.Nimeni nu ma crede,primesc doar zimbete care ascund o confuzie ce te-ar lua in ris.Dar incerc sa ma fixez bine de pamintul rece,simt cum haina imi prinde gheata iernii dar ma mai tin,pina voi inflori.Sunt sigura ca am sa reusesc.

Ma intreaba toti de ce sunt trista?! Pentru ca nici eu nustiu de ce sunt asa.Pentru ca inca lupt,cu timpul .Pentru ca inca mi-e frig de frica  mea.Pentru ca vad cum hoinaresc ciinii murind de foame pe strazi.Pentru ca mama si tata,nu mai sunt linga mine.Pentru ca casa numai am.Da,nu mai am.Vreau o casa cu lumina,multa si parinti.Pentru ca inca nedreptatea stapineste lumea.Pentru ca oamenii inca mai mint.Pentru ca mai exista,o mie de infinituri.

In mine nimeni nu crede.Nu cred in ceea ce pot face.Macar nici fratii si surorile mei nu ma citesc.Macar nici prietenii mei nu ma citesc.Nimeni nu ma citeste,nimeni nu ma intelege.Nici parintii mei nu ma citesc.Nimeni.

Nimeni nu se opreste,pentru darul meu.Sunt sigura ca Dumnezeu ,mi l-a daruit.Sa scriu,eu doar trebuie sa il pretuiesc.

Eu ma desprind de lumea voastra,caci cu fiecare zi ,eu inteleg ca aici imi este locul.In lumea cuvintelor.Se poate sa nu pricep cum se leaga formulele la matematica,cum are loc reactiile la chimie,cum se pronunta franceza asta.Dar nu exista,sa nu pot sa inteleg cuvintele.Nu exista,sa nu pot da nume cuvintelor.Nu exista sa nu pot sa scriu.Nu exista.Sa ma iertati,parintii mei ,ca v-am dezamagit poate cumva.Dar nu ma pricep decit sa ma dezmarginesc de timp si sa cutremur intregul univers al cuvintelor,mele.

Asa cum o lume intreaga,poate nu crede in  mine.Asa cum ma bate,toate vinturile realitatii.Asa cum ma ingheata frigurile,si ma scutura toamna.Asa am sa continui sa scriu,la marginea fiecarei lovituri.