Simt cum cad frunzele din mine,cum toamna este acoperita cu un cer ce imi vesteste venirea iernii,necontenit de zbuciumata.Ce folos ca imi pregatesc hainute groase,sa ma imbrac ? Cind recele sufletului meu este capabil sa imi inghete trupul.Trec zilele si din mine picura durere de singe,spalate in miile de lacrimi,ciudata.Ce nu isi mai stiu rindul nicioadata.Si poate ca ar trebui sa rascolesc printre frunzele cazute cu ultima putere la pamint,sa rascolesc si sa caut raspunsul la aparenta plapuma,a tristetii mele.Dar nu gasesc nimic,ce as putea gasi in bucatalele destramate ? In rani nevindecate, nu mai gasesc nimic.Si incerc sa lupt cu aceasta  , cu aceasta melodie ce ma lasa ingindurata la fiecare pas.Strig amortit ca nu vreau sa fiu trista,dar probabil stiu deja ca nimeni nu imi va raspunde la aceasta dorinta,demult uitata.Sunt obosita,la capatul unui pamint,as dori sa mai atipesc din cind in cind.Sa analizez totul cu ochii inchisi.Caci aici,ma doare totul.SI pasul cela care este sprijinit de negreata si strigatul,jalnic si fioros al ciorelor.Nu mai inteleg,ce tot spun ele.Ce doresc sa imi vesteasca.Te ingrozesc.O natura ce cade la pamint.Si nu se supara,caci vremea ei a trecut.Constienta de plecarea ei,ea pleaca,cu tot cu gemetul nepasator.Cu durerea ce este simtita la rupere.Ce folos ca plinge natura ? Daca nimeni nu se opreste pentru durerea ei.Nici timpul.Natura plinge,dar toti doar traiesc o melancolie.O nostalgie,de parca ingindurati ar asculta-o.Doar atit,un ecou distrus fara aparente simtit.

Frigul a mistuit orice frunza in vint,

Toamna sa dus,si a acoperit un pamint.

Copacii au ramas singuri si goi,

Casele isi string,ultimul gunoi.

Peste paduri se varsa un vuiet adinc,

Nu poti sa adormi,cit de ascuns nu ai fi in gind.

Ma ascund dupa tata,fac un pas sau doi,

Incerc cu frica sa nu ma uit inapoi.

Asteptam sa se asterne somnul de noapte,

Sa se ascunda,chiar si ultima vietate.

Ca mai apoi sa rasarim cu arma,sa numim

Pomii ,fara dispret sa ii rivnim.

Intunericul orbeste fiecare miscare,

Doar luna sopteste ,un semn de nepasare.

Si nimeni nu scoate,o boare de vint.

Ah,copacii vii ,in fata imi cadeau la pamint !

Fac pasul meu sa scoata,o mica fosnitura,

Sa sparie toti ciini,sa fuga in padure.

Dar tata ,fara atentie ,imi face semn sa stau

Ca o statuie,ce in ascuns o lacrima sa dau.

Ecoul se aude,se simte in deal cioplitura

Pustiul se aude,si le taie radacina.

Ramin si eu fara puteri,de parca as muri intr-una,

Tin toporul lui tata,si incep lucrul cind cade bruma.

De  ne-ar zvirlea un vuiet de vint,puternic si nebun,

De-ar iesi fiarele padurii,sa ne alunge in drum.

Si luna de-ar pleca in noapte si in zi,

Un soare imens rasare, de ne-ar trezi.

Sa plec si sa il tin de mina in ascus,

Sa il iau pe tata,sa-i spun ce nu i-am spus.

Nici timp nu era,ca sa ma asculte,

Sudoarea lui,o simteam din coltul adinc din munte.

Sa nu inghete sora si nici fratele in somn,

Sa nu moara de frig,copii lui cind dorm.

Iar iarna se strecoara,ne face semn,rivnit

Muncim de dimineata,nu-i vremea de odihnit.

De unde tata,putere mai are ?

Cind mama acasa,pe ultimul pat de viata,moare.

Eu pling si incerc sa ascund si lacrima padurii,

De acum o ora,si pustiu s-au mai schimbat multe.

Ma prefac ca nu aud gemetul padurii,

Ma doare , dar nu simt plinsetul furtunii.

Caci vreau sa nu inghet,noaptea cind dorm,

Pe mama sa o salvez,din adincul somn.

Acasa cu putere,sa ma uit cum ingheata frigul.

Ce-i suflet ? Mi-i frig,si haina imi ingheata.

Pling,ascund de tata ,dar tot el imi sterge fata.

Si eu si drumul ingindurat privim,

Trist a ramas in urma-mi,trist si pustiu.

Inainte-o vad pe mama,linga copii ei,

Citi de multi n-or fi,sub plapuma fericiti si mititei.

Il vad pe tata,cum isi sterge lacrima sub ochelarii murdari,

E fericit,ca iarna nu-il arunca sub hotar.

Atit de necajit e omul asta,Doamne ?

Atit de frint ii inima,si-al padurii carte.