Probabil inteleg,ca da viata trebuie traita.Insa cum anume? Nu e nevoie doar de respiratii sau ceva anume,care sa demonstreze la toti,ca da ,eu ma declar ca traiesc.

Iti alegi drumuri ,nu pentru ca esti impus sau ca asa ar parea placut pentru altii.Trebuie sa iti alegi drumurile,in care sa simti cum auzi pulsul inimii curate,vii.Apoi sa intelegi ca da,eu traiesc.Eu imi fac viitorul,trainduti prezentul.Nu zic,foarte mult joaca rolul si culorile trecutului,dar asta tot depinde de prezentul care acum o secunda s-a trecut.Fiecare nuanta a vietii,a trecut si s-a tiparit in trecutul tau.Fie ea cit de rea sau fie ea cit de minunata,intotdeauna ai sa arunci privirea,sau un amurg de suflet in propriul trecut,doar ca sa vezi ca toate sunt aranjate la locul lor.Doar ca sa vezi,si sa asimilezi ce ai luat si ce nu ai pus la loc.Insa nu e deloc imposibil sa tii si in viitor,sa tii si in prezent oamenii care ti-au denumit trecut.Asta totusi se face cu multa ratiune,a miilor de ginduri adunate intr-o punguta.Caci nu poti pur si simplu sa stringi ,tot ce s-a rupt,tot ce s-a trecut.Bine ar fi spus ca oamenii nu se trec,dar daca am deschide ochii larg,am fi inteles ca ei imbatrinesc printre riduri ,printre bataile de inimi,caci cind vor sa se apropie sa nu mai poti simti absolut nici un ritm al inimii.Da,ca sa traiesti ai nevoie sa auzi cum iti rasuna trecutul,sa stii ca il ai.Ai nevoie sa privesti in el,acum din mai multe colturi.Si sa zimbesti de cum ai jucat in el.Sa zimbesti sau sa plingi.Nu poti sa spui ca ai pierdut trecutul,el totusi intr-un final se trece.Poti sa zici ca ai pierdut tot ce ai avut in el,probabil ca lucrurile si oamenii din el,puteau sa nu se treaca si sa imbatrineasca in prezentul tau.E gresit sa existi in prezentul tau si sa iti rezolvi trecutul,sa cauti pina si prin cenusa demult spulberata.E gresit sa iti scuturi trecutul.Caci scuturindul vei vedea si nu numai,vei si simti ca nu ai nimic ,ca nu se prevede nimic.E pustiul,acolo.E pustiul care demult si-a oprit respiratia,dindu-ti seama de asta,te vei usca de propria dezamagire,trezindu-te si pierzind un prezent ,atit de stralucit ,atit de real,care la rindul lui si el va insusi trecutul.

Lasa sa zboare in timpul lui,lasa sa se desprinda asa cum e dat,caci suntem constineti de propria viata care este marginita de spatiu si de timp.Nu iti pierde viata,ca la un final sa stii ca nu ai mai trait.Numara fiecare secunda,sa dai un nume.Dai viata !

Priveste in urma ta,doar pentru ati intelege prezentul si viitorul.Nu schimba nimic,lasa ca prezentul sa iti aduca poate si simturile ascunse,poate si simturile noi.Nu te grabi sa te inchizi,nu te grabi.Timpul deja stie,unde iti este locul.Timpul deja a trait si viata ta,care ti-a dat-o.Citeste viata,daca nu ai inteles , ia-o de la inceput,de la primile pagini si grabestete sa o finisezi,intr-un final frumos si fericit.

Tacerea are si ea ecoul ei,doar ca atit de zbuciumata ii este strigarea.Ea poate fi si ascultata doar de suflet,in liniste sau in galagie.De multe ori simti cum cineva striga in tine,dar cind esti intrebat ce auzi,nu ai cum sa spui asta.Nu intelegi sau nu stii,ce anume auzi.Sau poate ti-e teama sa incepi sa scrii ,sa iti mizgilesti cuvintele si gindurile.Ignori totul si incerci sa te trezesti din amortisul gindurilor si incepi sa iti antrenezi auzul pe ceva mai real,ceva mai prezent.Dar nu ai cum sa imbibi in tine , doua glasuri , doua ecouri rasunatoare.Si asculti,imparti in doua , ce e bun si ce nu.

Iti place tacerea asta care totusi te lasa neinteleasa,confuza , iti place si nu incerci sa te trezesti din ea.Iti place sa simti,cum se trezesc fiorii in suprafa pielii tale , iti place sa simti rasuflarea grea si usoara in acelasi timp,dar cind te intreaba cineva , ce auzi.Tu ce raspunzi ?

Nu stii cum sa le asezi,ba stii dar nu poti exact sa redai in cuvinte.Si ar parea ca te simti pustiu,dar de fapt tu explodezi de simturi.Cind am intrebat un prieten : ” Ce simte, ce aude in zbuciumarea ritmului lasat de inima sa,ce anume striga acolo in coltisorul prafuit si neatins al sufletului,si ce e asta ? ” .Nu am stat mult sa admir raspusul,era confuz si greu de inteles.Era Un Nustiu…care totusi exprima atit de multe intelesuri.Nu stii ce auzi,dar stii ca se aude ceva.Nu stii cine anume si ce striga acolo,dar simti.Simti cum se scurge melodia prin singe,picatura cu picatura.Deveneam confuza,caci sa simti aceast “nustiu”cum se aseaza prafuit pe suflet,ca si cum ar fi sa te simti un om fara nume,fara sperante,surd si mut.Un om care nustie ce ii striga sufletul.

Ma regaseam si eu sub aceasta ploaie muta,caci stiam ca nu stiu sa imi aud sufletul.Nu stiam pentru ce se zbate inima,insa stiam ca trebuie sa se zbata.Dar am stat , cu mult greu,cu multa rabdare si durere , am stat sa imi ascult sufletul.Am stat de vorba cu el,si am simtit cit de liber se simte atunci cind ii clarific eu , orice simtire.

De acum ,ma tem sa aud ca cineva nu stie ce striga propriul suflet.As numi si asta o stare de spirit,inecata in mii de neintelesuri,flaminda de tot ce simte , si fricoasa de tot ce va intilni.Nu stii,nu defapt ca nu intelegi,dar ca nu doresti sa iti asculti tot ce iti va deschide sufletul.Ti-e teama sa dai nume la tot,ti-e teama sa nu afli acelasi raspuns care demult il stiai.Si aceasta stare se desprinde,da se desprinde la timpul ei,asa precum si frunza isi lasa pomul.Sunt sigura de asta,trebuie doar sa nu iti fie teama sa iti asculti adevarata melodie a inimii tale.Fie ea cit de sufocata,cit de dureroasa,pentru a o vindeca , pur si simplu asculto.Ca sa poti sa traiesti , sa dansezi si sa respiri,atit de liber.