Tacerea are si ea ecoul ei,doar ca atit de zbuciumata ii este strigarea.Ea poate fi si ascultata doar de suflet,in liniste sau in galagie.De multe ori simti cum cineva striga in tine,dar cind esti intrebat ce auzi,nu ai cum sa spui asta.Nu intelegi sau nu stii,ce anume auzi.Sau poate ti-e teama sa incepi sa scrii ,sa iti mizgilesti cuvintele si gindurile.Ignori totul si incerci sa te trezesti din amortisul gindurilor si incepi sa iti antrenezi auzul pe ceva mai real,ceva mai prezent.Dar nu ai cum sa imbibi in tine , doua glasuri , doua ecouri rasunatoare.Si asculti,imparti in doua , ce e bun si ce nu.

Iti place tacerea asta care totusi te lasa neinteleasa,confuza , iti place si nu incerci sa te trezesti din ea.Iti place sa simti,cum se trezesc fiorii in suprafa pielii tale , iti place sa simti rasuflarea grea si usoara in acelasi timp,dar cind te intreaba cineva , ce auzi.Tu ce raspunzi ?

Nu stii cum sa le asezi,ba stii dar nu poti exact sa redai in cuvinte.Si ar parea ca te simti pustiu,dar de fapt tu explodezi de simturi.Cind am intrebat un prieten : ” Ce simte, ce aude in zbuciumarea ritmului lasat de inima sa,ce anume striga acolo in coltisorul prafuit si neatins al sufletului,si ce e asta ? ” .Nu am stat mult sa admir raspusul,era confuz si greu de inteles.Era Un Nustiu…care totusi exprima atit de multe intelesuri.Nu stii ce auzi,dar stii ca se aude ceva.Nu stii cine anume si ce striga acolo,dar simti.Simti cum se scurge melodia prin singe,picatura cu picatura.Deveneam confuza,caci sa simti aceast “nustiu”cum se aseaza prafuit pe suflet,ca si cum ar fi sa te simti un om fara nume,fara sperante,surd si mut.Un om care nustie ce ii striga sufletul.

Ma regaseam si eu sub aceasta ploaie muta,caci stiam ca nu stiu sa imi aud sufletul.Nu stiam pentru ce se zbate inima,insa stiam ca trebuie sa se zbata.Dar am stat , cu mult greu,cu multa rabdare si durere , am stat sa imi ascult sufletul.Am stat de vorba cu el,si am simtit cit de liber se simte atunci cind ii clarific eu , orice simtire.

De acum ,ma tem sa aud ca cineva nu stie ce striga propriul suflet.As numi si asta o stare de spirit,inecata in mii de neintelesuri,flaminda de tot ce simte , si fricoasa de tot ce va intilni.Nu stii,nu defapt ca nu intelegi,dar ca nu doresti sa iti asculti tot ce iti va deschide sufletul.Ti-e teama sa dai nume la tot,ti-e teama sa nu afli acelasi raspuns care demult il stiai.Si aceasta stare se desprinde,da se desprinde la timpul ei,asa precum si frunza isi lasa pomul.Sunt sigura de asta,trebuie doar sa nu iti fie teama sa iti asculti adevarata melodie a inimii tale.Fie ea cit de sufocata,cit de dureroasa,pentru a o vindeca , pur si simplu asculto.Ca sa poti sa traiesti , sa dansezi si sa respiri,atit de liber.