Prafuita frunza se mai gindeste,sa cada sau sa se tina strins de ramul ei .Cine poate sa o mai tina,cind toate firicele de viata ,vii apoi sunt inghetate de suflarea primei luni de iarna.Se aude cum isi desprinde trist ultima speranta ,calduta si de pamintul inca dezgolit,isi simte atingerea.O privesc cum zboara,parca ar vrea sa spuna intr-o tacere ciudata,inca ceva.Dar a cazut,cazuta a ramas.Numai circula nimic din culoarea ei,era vie cindva,era frumoasa si era admirata.Pe ramul demult rece ,se simte prima suflare a iernii.Nu e sigura daca va aduce multa admiratie ,aceasta iarna enigmatica,de aceea cu pasi mici se apropie de noi.Nici nu se grabeste,caci pare atit de linistita.Ba mai mult,stie cum sa apara in privirea tuturor.Rugind soarele sa isi arate prezenta si razele care iti sorbesc ochii,care m-ai mult iti aprinde privirea decit te incalzeste.A mai stat la rugaminte si cu adormita luna.Macar nustiu ce i-a promis,ca dupa atit timp , a aparut atit de sigura si senina.

Simt,simt cum sufletul si viata mea se scurge picatura cu picatura.Mai simt cum aceste picaturi prind acea gheata a iernii care necontenit m-am ascuns de ea.Pasii ei ,ce usor imi calca sufletul si inima.Si ce folos aceea usurare,daca tot calcata ramine.Si ma apasa acea dezlipire, a anotimpului intreg.Ii simt durerea pe propria plapuma,si cit de taios rasuna si striga.Amorteste cu-ncetul , ca la un final sa o vad cum ingheata.Ah,toamna cit de repede mi-ai uscat fata si ochii.Cit de repede te voi uita.Oare cine sta la marginea lumii,cu bastonul in mina,cine e stramosul tuturor anotimpurilor? … E timpul,e timpul.

Si el e anume cel,care te asculta da nu iti vorbeste.El e anume cel care te lasa sa asimilezi ,pe toate la un final.Pe linga el,trece si iarna.Ah,Decembrie cit de usor te-ai imbracat.Incit iti simt,recele cum imi ingheata inima,dar nu o opreste.Natura se ascunde,orice suflare din ea este tinuta ,tainic .Doar ca iarna , are arma ei te-a cuprinde fiecare coltisor,fie el cit de mic si tainic.Insetata,infometata de un an,ea totusi a venit.Si nustiu de ce,acum o simt mai aproape de respiratia mea.O simt chiar si in radacinile mele.Tot ma roade,tot incearca sa mistuie fiecare celula vie.

La o margine de drum,sub lumina lunii care o simt cu ochii inchisi,larg inchisi.O mai intreb ,inca o data.” Tu iarna,cum iti hranesti sufletul ? “.