Eu ma duc acasa.

Miine ma duc acasa,nu pentru ca e vineri sau simbata,dar miine ma duc acasa pentru totdeauna.Sa stii ca nu ma opreste nici un viscol,fie el de toamna sau de iarna.Nici chiar ploaia si fulgii nu ma vor opri.Sa fie drumurile stopate,sau sa fie frig,eu ma duc acasa.Sa intilnesc in drum,mii de dusmani,chiar sa fiu lovita.Miine intr-in grabnic drum,eu alerg acasa.

La casuta mea,unde am crescut.Caci acolo ma asteapta,tatal meu afara si mama mea in bucatarie.E inceput de iarna,ei se pregatesc de sarbatori,simt mirosul din bucatarie,si chiar si din curtea casei.E curat si caldut,in casuta mea si mi-e foame atit de mult,de parca nu as fi mincat de un an,sau jumatate.Iar pielea de pe mine,parca se dezgheata,atit de mult mi-a fost frig.Atit de mult am asteptat,eu sa vad casuta mea.Sunt fericita,de parca lacrimile nu le mai simt cum se minta.Sunt fericita,ca mama mea ma cuprinde,iar tatal meu mindru isi ascunde lacrimile.Nu este mult pentru ca sa simti atmosfera asta in suflet.

Dar sa stiti,ca nu rezist,nu mai astept.Caci miine ma duc acasa,acolo unde ma sustin mereu,si ma pot apara de tot.Acolo unde pot sa privesc si sa admir ploia de la geam,fara sa o simt cum imi raceste sufletul.Acolo unde,am alergat intr-un suflet ,sa vad primii fulgi ce imi trezesc atitea amintiri.

Nu stiti ce vorbiti voi.Nu va aud,caci ma grabesc,ma grabesc acasa.Imi inchipui deja cum mama imi deschide usa.Iar tata sta linga foc.Sunt asteptata ,sa vin acasa.Aceasta atmosfera,ce imi ascunde singuratatea,ce ma ajuta sa ma bucur de viata.Pentru fericirea mea,nu exista mai mult nimic decit casa mea cu parinti.Ma duc ca ma asteptata sa fac curat,sa sterg praful si sa mai inventez ceva ,ca sa par nou.

Uite ca numai eu lipsesc,toti sunt.Stau la masa,zimbesc si radiaza de fericire.Iertati,iubiti incep sa traiasca cu sufletul curat.Si eu vin,cu pasi grabiti,eu ma duc acasa.

In mine,nimeni nu crede !

Am sa rup o scrisoarea din sufletul meu,cu toate ca ma iubiti sau mai putin ma iubiti.Cu toate ca va pasa de mine,sau mai putin va pasa.Sunt un firicel simplu de respiratie,azi pot sa respir ,miine pot sa ma usuc.Nu am decit soarele care datorita anotimpurilor,pot sa il simt.Mai mult nu am pe nimeni si nimic. In mine nimeni nu crede.Cind spun cuiva ca in asa mod imi vad viitorul,cind spun ca acolo vreau sa ajung.Cind spun ca nu pot sa traiesc fara cuvintele mele.Nimeni nu ma crede,primesc doar zimbete care ascund o confuzie ce te-ar lua in ris.Dar incerc sa ma fixez bine de pamintul rece,simt cum haina imi prinde gheata iernii dar ma mai tin,pina voi inflori.Sunt sigura ca am sa reusesc.

Ma intreaba toti de ce sunt trista?! Pentru ca nici eu nustiu de ce sunt asa.Pentru ca inca lupt,cu timpul .Pentru ca inca mi-e frig de frica  mea.Pentru ca vad cum hoinaresc ciinii murind de foame pe strazi.Pentru ca mama si tata,nu mai sunt linga mine.Pentru ca casa numai am.Da,nu mai am.Vreau o casa cu lumina,multa si parinti.Pentru ca inca nedreptatea stapineste lumea.Pentru ca oamenii inca mai mint.Pentru ca mai exista,o mie de infinituri.

In mine nimeni nu crede.Nu cred in ceea ce pot face.Macar nici fratii si surorile mei nu ma citesc.Macar nici prietenii mei nu ma citesc.Nimeni nu ma citeste,nimeni nu ma intelege.Nici parintii mei nu ma citesc.Nimeni.

Nimeni nu se opreste,pentru darul meu.Sunt sigura ca Dumnezeu ,mi l-a daruit.Sa scriu,eu doar trebuie sa il pretuiesc.

Eu ma desprind de lumea voastra,caci cu fiecare zi ,eu inteleg ca aici imi este locul.In lumea cuvintelor.Se poate sa nu pricep cum se leaga formulele la matematica,cum are loc reactiile la chimie,cum se pronunta franceza asta.Dar nu exista,sa nu pot sa inteleg cuvintele.Nu exista,sa nu pot da nume cuvintelor.Nu exista sa nu pot sa scriu.Nu exista.Sa ma iertati,parintii mei ,ca v-am dezamagit poate cumva.Dar nu ma pricep decit sa ma dezmarginesc de timp si sa cutremur intregul univers al cuvintelor,mele.

Asa cum o lume intreaga,poate nu crede in  mine.Asa cum ma bate,toate vinturile realitatii.Asa cum ma ingheata frigurile,si ma scutura toamna.Asa am sa continui sa scriu,la marginea fiecarei lovituri.

Amintiri rascolite-n noapte!

Asezat in genunchi,pe tulpina unui stejar demult uitat de existenta lui,timpul sta la marginea unui sat,le priveste pe toate,le trece pe toate.Pe cine il pune in rind,pe cine il trece fara rind.Socoate si socoate fiecare secunda.Cu o privire inteleapta ce se oglindeste o experineta de viata,trecuta de ani si ani.Ca un stramos a intregii origini,timpul ne stapineste.Nu lasa o secunda sa treaca fara sa o insemne printre ridurile lui,si tot le mai socoate.Se aude umbra unei lumini,in casuta de sub deal.Atit de tirziu si atit de neinteles.Era acolo,unde adormea de  obicei.Si se regaseste singura,doar cind se trezeste din amortitul somn,ce miroase a toamna.Nu se auzi nici un gind de pas,fie el cit de mic in legea lui,nu se aude macar cum focul arde-n apriga vointa in soba,nu se aude nimic de parca ar fi toti impietriti.Se aude doar cum singuratatea striga,incit simti pe trup cum picura praful ei.Iar linga geam,sta ciinele alungit in doua labe,uitindu-se cu o privirea de jale si de o  durere confuza.Chiar daca si   vintul vrea sa mai schimbe locurile,il scutura,il matura ,iar ciinile nemiscat si intepenit ramine,privind cum in casuta asta singuratica,se destrama totul.Noaptea se strecura printre case,cu fumul ei ce miroase a veste,a plecare.Si deodata se aude un strigat ,ce are puterea sa iti taie toate simturile unei reactii.Un strigat ce naste niste miini si pumni intinsi.Ar fi mai frumos si mai placut,sa te arunci intr-o gropa ce cinta a singuratate,decit acel zgomot ce iti face scurte respiratiile.Un glas dur,ce ii tremura inima cind il auzeai de fiecare data.Si ar fi pacat sa spuna ce e tatal ei.Ciudat  de ceva timp,si neinteles intr-o astfel de viata,chiar sa fie omul cu principii.Unde uita de ele,la fiecare placere pierduta.Intr-o singura minuta,a putut sa rascoleasca si sa alunge o atmosfera demult asteptata sufletului,o atmosfera calda.Mai greu,ca toate secventele se tensionau si te lasau confuz.Zgomotul ce iti scoatea sufletul din casuta,ce te-a alungau dintr-o lume diferita,dupa iluzii si lovituri care nici acum nu isi au un nume concret.Simtea,bucati de sticla asezate intr-o secunda pe fata ei,care totusi parea finuta,de frageda virsta.Cu o zgiriitura neuniforma,care abia dupa ceva timp,le putai simti durerea varsata in singe.De-ar fi doar atit ! Insa loviturile din spate,ii lasau rani simtite in profunzime.Lovita,pina la ultima picatura de durere.Nu a mai vazut atita ura,demult.Mai inabusita durerea era,ca vazu-se in ochii lui.Lacrimi asternute pe plapuma unui asternut,ce au strins in ginduri o mie de cuvinte ce ar fi trebuit spuse,insa atit de linistita respiratie incit sa se inece intr-o tacere sfisietoare.Nu putea sa se acomodeze intr-o astfel de intimplare,si de mirarea a lucrurilor imprevizibile,a alergat cu pasi rivniti in bratele libertatii de afara.Unde stelele si timpul rece,sa ii fi inghetat inima.Sa ii fi inghetat hainele si ritmurile respiratiile.Incit sa nu i se mai deseneze inca o continuare ce sa ii distruga in taina,sufletul.Era imposibil sa nu auzi cosmarul cum striga atit de taios,chiar si sub periferiile pamintului.Caci vintul ce batea de la geam si pina la ea,ii aduse-se si raspunsurile la toate cele ramase confuze,ii adusese inca si o mai mare durere de viata.Si era vorba de ranile asezate in rind,din cauza unei plecari.Era batuta,pentru ca el isi croia drumuri noi,spre o distanta mare.Si pentru a ramine in cercul  ascultarii cuminti,el a hotarit sa lasa rani pe trupul si sufletul ei.Cit de stupid sa iti modelezi,copilul dintr-o asa compozitie.Si ranile sa fie uitate,odata ce mintea le vindeca,si odata ce timpul nu le uita.Si nu ii intelegea pasul,mintea,privirile dure ,cu toate ca descifra aceste intimplari nedumerite,caci se impietrea ideea unei lovituri pe trup din cauza ca te loveste mai apoi o singuratate,lasata in urma unei plecari.Deci lovita pentru ca te parasesc.Insa noaptea si-a inchis ochii in aceasta zbuciumare ciudata,nu a mai stat sa vada si sa asculte.

Si timpul nemiscat raminea la marginea satului,si asa cum el e nemarginit si rupt de spatiu,lacrimile unei priviri,s-au scurs printre riduri.Si asa cum si-a marit pasul,asa si uitarea sa lasat complesita.Si nu a uitat pentru ca a vrut,dar pentru ca de atunci inainte a simtit mai friguroase lovituri pe sufletul ei.In casuta de sub deal,miroase a plecare,si se simte frigul unei intimpinari de singuratate.Iar ea,nu stia cu ce sa se imbrace,pentru a nu simti singuratatea.

Senzatie!

Simt cum trec zilele  prin camera  sufletului meu.Simt cum se desprinde toamna cu aroma ei,se desprinde de virful radacinilor mele,astfel incit ramine gustul dezgolit,amarui.Nu se zbate nimic in inima mea,caci cel ce sa zbatut se  desprinde  si el.Atit de greu,incit sim momentul acelei desprinderi ,acelei taieri de viata,unde lasa in urma indiferenta singerare atit de proaspat ,deschisa.Nu am mai simtit demult acesti fiori,acesti  fiori ce te distrug.Nu am crezut ca pot sa invat din nou,aceasta rana pe sufletul meu.Incep sa imi descifrez ranile,sa le aranjez dupa forme,si adincimi de parca altceva nu as putea face in viata asta.

Sa ramin,sau sa plec ? Intrebarea care imi framinta gindurile.Nu stiu ce pot sa fac,ce imi sta in puteri,si ce nu .Sunt dezgolita,lovita cu cele mai dureroase biciuri ale vietii,si nu pot sa ies de aici,sa ma regasesc a cita oara pe malul dezamagirii.

Mi-am invatat sufletul sa simta,sa nu se mai ascunda ,insa cind din nou a vazut realitatea dura a unei feti apropiate inca.Cu  ochii larg deschisi,cind si-a numarat zilele uitate pentru a putea visa intr-un amurg de noapte.Si-a inchis ultima picatura de privire ,si poate ca e o senzatie inca nedesfasurata,dar sufletul si-a atins limita.Usor,isi inchide toate radacinile,care sunt capabile sa dee nastere unor roade simtite,frumoase.Si ar fi pacat,daca nu ar ploua astazi,caci sufletul imi cere ploaie pentru a spala urmele,pentru a umple gropitele unor dureri.Ca mai apoi frigul noptii instelate,sa imi inghete toate firicele inca vii.Si pot sa inteleg,din a mia greseala la care mi-am impins sufletul,de-o fi sa mi se taie privirea si simturile,inima si sufletul impreuna,nu mai deschid lumina in lumea mea.Poate e  o senzatie de toamna pierduta,unde miine-poimiine se va uita de prezenta ei.Si uitata sa ma sim si eu.Uitata si pierduta.Oare atit de trecatoare sa fie toate?