Cind soarele imi lumineaza in prag de iarna,atunci imi deschid punguta sufletului meu si stau in fata lui pentru a stringe caldura adevarata,astfel ca sa pot simti cum traieste soarele atunci cind el nu se zareste pe cer.Asa imi colectez si visele,le las sa se ascunda in profunzimea ochilor mei ,asa incit nimeni sa nu le vada dar sa poate sa le simta.Probabil cind sclipirea este inecata in lacrimi,visele mele sufera si ele.Visurile imi linistete realitatea,astfel incerc sa fug mai repede de ea,caci cind vreau sa inchid ochii,simt  cum traiesc o alta lume.Probabil,i-as tine mai mult inchisi sau nu i-as deschide nicioadata.Nu simt nici o rana cum fierbe in mine,nici macar timpul nu ma poata scutura,caci am visele mele si anume acelea care imi sunt inecate de toti.Greseala mea este sa le spun cuiva,iar cei care le asculta sa zimbeasca amortindu-ti simturile si trezindu-ti indoieli,da e cert ca visul lasa sa traiasca in taina ta,pentru a nu fi inecat.Odata ce il simti inecat,poti sa simti cum sufletul tau se zbuciuma si ca il doare,atit de mult.Am facut si eu asta,atunci cind le-am spus,am simtit un gol,de parca am desprins  un zbor de vise,ma flutura singuratatea,si ardea in mine doar goluri cu mii de ecouri.Acum insa stiu,ca doar eu si cu visele mele,putem completa insasi golurile noastre,odata ce le dai nume altor persoane,le pierzi,pierzindu-te si pe tine.

Visurile trebuie simtite,ele iti aduc si spernata de viata.Ele nu trebuie inecate.