Stau aici , la marginea timpului si simt ranile lui  , doar ca incerc sa nu le vad eu si nici toti trecatorii , vietii mele.

Simt , cum vintul ma tot scutura , si simt cum pot sa zbor ca o frunza uitata intr-o astfel de lume.

Iar ploaia asta , care as intreb-o , pentru ce ma tot loveste asa.Dar ea, vine ca sa nu ma usuc eu , sa nu ard si sa nu ma fac cenusa , luata de vint.

Privesc fiecare rasuflare paminteasca , chiar si cum acest pamint rasufla cu greu , rotindu-se.Iar cind vad ca cineva pleaca , schimb privirea si le arat , alt orizont , care ar fi , daca nu ar pleca.

Fiecare om , are nevoie de cineva , aprope.Pentru a ramine doar pentru el , pentru a visa impreuna cu el, pentru a plinge si a trai dintr-o singura respiratie.

Daca deschid ochii si eu , care s-ar alimenta cu realul , as spune ca : «  Am nevoie de tine ».Sufletul meu , este micut , simt cum traieste greu.Si el are nevoie sa traiasca , insa pentru ca e atit de rece , pentru ca e strain , pentru ca nu stie unde poate sa mai descopere  o lume a sa.El se pierde,si devine o mica rasuflare fara sens.Insa , golul asta care il simte , are nevoie ca sa nu fie uitat.Are nevoie ca sa imbrace speranta , sa fie iubit.Sa intilneasca diminetile si noptile , fiind imbratisat.Are nevoie ca sa ii se asculte tacere , apoi sa o faca inteleasa.