De multe ori , viata ne loveste in inima noastra . Iar noi la marginea ei , o tot discutam ca ne este grea si imposibil de trait.Ca nu avem putere si nu avem sanse .Insa cind de fapt , ne reintilnim intr-un minut de intelegere, adunam ideile ca defapt nu viata este grea, si noi suntem facuti ca sa depasim orice.Nu viata ne loveste dar faptele noastre , vazute dintr-o singura privire .Nu viata niciodata nu va fi  grea , ea va fi usoara si va darui doar sperante pe aripi pufoase si albi , doar ca de tine depinde cind vei zbura si cind iti vei intari puterile , pentru ca sa nu isi esueze zborul si apoi sa cazi.

Da , suntem o multimea dar totusi singuri ne simtim.Si suspinam cu glasuri ragusite , ca am fost dezamagiti de-o mie de ori , ca am fost suparati si distrusi , ca ne-au discutat si ne-au birfit unii scaldati in mii de zimbete chiar daca tu le-ai daruit ceva mai bun , ca am fost parasiti , ca am fost uitati , ca ne-am lovit in fata si in spate , ca ne-au omorit toate sperantele , ca ne-au luat toate puterile , ca am fost calcati ca o frunza ce se desprinde din pomul de toamne .Dar oare nu v-ati intrebat , de ce cerul plinge ? Pentru ca el spala toate ranile , pentru ca el ne iarta , pentru ca el ne iubeste si ne vindeca fiecare rana deschisa.Iar noi , fricosi si fiorosi , suntem suparati inca pe oamenii cei care pur si simplu , le-au placut sa iti despice sufletul.Noi suntem suparati si strigam clar si parca convingator , ca noi asa ceva nu putem ierta.Eu insa , am fost zmulsa si dusa in locurile cu cele mai frinte dureri , nu zic de trup ca aceste dureri sunt flecuri ce pot fi amortite cu pastile , dar zic de suflet , durerea care greu isi mai gaseste vindecarea.Da , am fost .Dar am  privit , tirziu fiecare lovitura , fiecare picatura de singe murdar , si am privit oamenii ce au in mina dreapta aceste arme , i-am privit profund si am incercat sa ii inteleg.Dupa ce am inteles ca , astfel ei pot ierta , astfel ei pot fi fericiti facindu-le la altii dureros , eu am plecat fara sa privesc in urma-mi.Dureroasa mi-a fost plecarea , dar am plecat si am strigat lui Dumnezeu , ca : ” Tu ai iertat , Doamne , si ca sa incerc sa iti urmez pasul , iert si eu.Caci uite , ca ei nu m-au omorit, doar au imprumutat niste lacrimi care nu le-au intors , ei merita iertati.Chiar daca sunt asa.Mi-e greu , caci calc pe orgoliul asta , ce lupt eu impotriva lui.Dar Doamne , cei orgoliu asta ? O lovitura a nimanui.”

Eu iert , si am sa iert chiar totul , si ce credeti voi ca nu se iarta.Caci astfel poti sa te simti liber , sa pleci intr-o plecare nevinovata.Nu spun ca daca voi ierta , eu am sa ramin linga acei oameni , care m-au lovit si parasit , eu voi ierta dar voi pleca.

Mămico, tu te-ai dus în lume
Să aduni bani c-aici nu ai,
Şi lacrimi grele-ţi udau faţa
În braţe tu când mă strângeai.

Ai spus atunci că nu stai mult,
Că o să –ţi fie dor de mine,
Eu nu ştiu unde ai ajuns
Da-ncep să cred că-ţi este bine.

Tu vii acasă tot mai rar,
Mă cresc bunici în loc de mamă,
Şi singur sânt acum în lume
Doar nime- acasă nu mă cheamă.

Din când în când, încerci cu bani,
Să îmi alini singurătatea,
Eu cred că tu îmi trebuieşti
Dar te-a schimbat străinătatea.

Îmi spui la telefon că vii
Şi îmi promiţi atunci de toate,
Că am să fiu din nou copil,
Dar ştii, mămico;nu se poate…
Ştii…eu nu cred ce spun vecinii-
Că tu, măicuţă, m-ai uitat.
Doar m-au crescut…Să îi cred oare?
Aşa-i că nu-i adevăra?!

Când ai plecat, eram micuţ
Şi am crezut tot ce mi-ai spus,
Iar de te hotărăşti să vii,
La toate astea vreau răspuns.

Dar lasă nu te supăra,
Şi când o fi şi-o fi să vii,
Cu banii ce i-ai adunat
Să cumperi mame la copii.

Nu-i aşa greu de înţeles,
Îs mare acum şi îmi dau seama,
Unui copil poţi să-i ei tot
Dar nu-i lua, din braţe, mama…

sursa : A . M.!

Nu imi simt obosite genele , care clipesc atit de sufocat in urma unei priviri laste in coltul acestei lumi.Nu vad  cum ochii se simt obositi atunci cind peste ei se varsa o lume in lacrimi.Dar simt cum se ghemuieste sufletul ,amortit si ostenit de acest frig , care il ingheata si apoi   aceasta caldura a soarelui aseptatat inutil , care totusi pare ca iti dezgheata , lasindu-ti sufletul spalat cu apele lipsite de sens.Si cit de greu , ii revine pamintului sa isi auda rasuflarea , sub aceasta plapuma a iernii , care isi pierde urmele intr-un apus de zi. El rasufla greu , de parca astazi , ar fi ultima lui viata.Iar ploaia incearca sa ii lase urme in ochii pamintului , si il lasa pierdut in mii de lacrimi ceresti.Oare de ce ? Astazi cerul plinge. . . As ruga ploaia ca sa isi inceteze , aceasta scurgere ca sa ii lase haina pamintului uscata.Dar ploaia , ma priveste ciudata , si incearca sa imi deschida durerile cerului.Caci se varsa cu durere si regret, pentru sufletul omului.De fapt , aceste sunete , care cu greu se rasucesc prin ecoul acestei ploi de iarna pierduta , are sa ne vesteasca ca venirea ei , e doar pentru a spala urmele cenusii care le-a lasat ingheturile.

Din coltul acestei lumi , intorc privirea si vad cum timpul domol , isi incetineaza pasul.Paseste adinc si plapind pe aceste respiratii de aer , de parca ar vrea sa nu trezeasca pe nimeni , din somnul amortit , din asta seara.Insa ,probabil ca miine la un rasarit de dimineata , v-om simti arsurile si urmele lui.

Iarna isi grabeste pasul , si cu toate ca are dorinta ce ii arde in suflet  inca vie , dorina de-asi intoarce privirea inapoi si mai cugeta pe tarimurile acestei vieti , ea isi taie seva si nu intoarce nici un furis de privire .Caci acum , ea urmeaza privirea din inainte ei , caci timpul ei demult sa scurs.Si cu toate ca o vad cum e trista , ea e si lipsita de dorinta de-asi mai flutura sufletul .

Pamintul si eu , doua rasuflari inutile , care ostenesc la marginea timpului, unde nimeni nu ne poate simti si trece.Noi nu suntem trecatori , noi doar suntem rupti de voi.Privim pasul fiecarui trecator , dar nimeni nu are puterea sa ne simta.