“La marginea unei stinci.”

mountain_high_by_Rohna (1)Am ales sa stau aici , ca sa pot sa imi ascund ranile printre muntii astia inalti si fara de prihana.Am ales sa stau aici ca nu cumva sa ma gaseasca cineva , si sa imi deschida sufletul.Si amortita de caderea in bratele pamintului strain ,incit simteam cit de greu rasufla pamintul , am simtit cum ard ranile in sufletul meu.Cum nimeni si nimic nu imi va acoperi ranile nici cu cea mai scumpa plapuma.Ei ma fac decit sa zimbesc , si sa imi ascund infatiseara mea trista.Nimeni nu se opreste pentru durerea mea , iar aici dupa aceste stinci eu pot sa inteleg ca nu sunt singura , ca am asemanare in marginile sufletului.Cum sunt rupte aceste stinci si facute de piatra , asa sunt si eu , rupta de sfisietoarea durere.Nu am apa lina , am apa sarata cufunda in lacrimile sufletului meu.De cite ori ve-ti incerca sa va plutiti pe ea , valul meu , va alunga.

Ma opreste timpul , ori de cite ori incerc sa fac ceva , ma scutura si inteleg cit si cum e sa intelegi ca ti-se scutura frunzele din rasuflarea ta.Am pierdut zilele , am pierdut orele si nu stiu macar ce zi este astazi , vreau doar sa ma ascund de voi toti , si sa inteleg frumos ca nu am sa va vad nicioada.Mi-e atit de greu sufletul caci nu m-ai stiu unde sa il asez .Timpul imi clipeste orele si ma anunta ca demult l-am pierdut.Dar nu pot , nu am cum sa imi asez fiecare zi pe calendar .Dezmarginita de lumea mea in care traiam in fiecare zi , dezmarginita de frumoasele sentimente care imi umpleau sufletul de bucurie , stau la marginea unei stinci si nu inteleg cind vine momentul cind trebuie sa sar in groapa , sa sar in apa lacrimilor mele si sa imi inec sufletul.La marginea unei stinci , privesc pe fiecare si admir soarele care incearca sa incalzeasca pamintul dar nu si sufletul lor.Fiecare firicel de respiratie sa grabeste sa infloreasca intr-o noua viata  , eu insa nu inteleg pentru ce atit de greu se zbate inima mea.In inunericul stincilor traiesc , si doar la marginea lor eu pot sa nu mai simt nimic.