Am crezut pe o secunda ca nu pot sa scriu , dar cind m-am privit in oglinda am simtit cum respir , deci inca nu am murit.Stiu , sigur ca atunci cind nu voi putea sa scriu , voi muri.Nu pot sa fiu singura , nu pot sa fiu cum doriti voi si timpul nu poate sa imi fie dusman pe praful sufletului meu.Eu nu am suflet viu , el moare si reinaste in fiecare zi , pe cind voi care l-au gasit care sunt in cautare.Inima mea nu bate dupa ritmurile voastre ci dupa felul cum va privesc eu pe voi.Timpul pentru mine nui nimic , caci de el , eu pot sa ma dezmarginesc atit de usor.Eu cunosc deja cum timpul isi va plamidi urcare , de fapt eu ii asez suprafata , eu ii daruiesc din singele meu si il zidesc unde si cum vreau.

Dar timpul imi rapeste zimbetele , fericirea , lacrimile , tineretea , rasuflarea , durerea , invierea , nasterea , parfum lor , tuturor celor care ii iubesc.El mi-i ea si ii poarta mereu cu el , imi lasa o melodie atit de trista pe care inca nu am invatat sa o iubesc.Totusi , pe cit de mult credeti ca timpul  greu trece pe atit mai mult el va imbatrineste gindurile si va incetineaza zborul.Stim de-o mie de ori ca pierdem timpul si nu facem nimic , facind ceva.Ce e viata ? o saptamina deplinind o luna , o luna implinind un an. Timpul striga de durere , noi l-am facut sa simta durerea noastra , noi i-am dat privire pe cind umbla el orb , noi i-am dat voce ca sa strige in tacere iar noi neuazind nimic.

Pentru timpul voastru , mi-e prafuit sufletul de nimic.