Timpul iti daruieste in fiecare zi rani pe care tu singur trebuie sa le asezi in locul unde nu se mai vad . Probabil ca de noi depinde cum le asezam.Nu am inteles nicioadata de ce unele lucruri se intimpla asa cum nu am vrut eu si de cite ori  am fost dezamagita , nu inteleg de ce mi-am crescut aripi pe increderea lor.Intotdeauna sper sa imi zidesc o viata in care sa pot sa zbor pe propriile mele aripi , fragede dar ale mele.M-au mintit dar i-am crezut din nou , am lasat viata mea in miinile celor care mi-au ofelito si au aruncato jos.Dincolo de realitatea dura pe care o face fiecare dintre noi , traiesc cu parfumul sperantei de a gasi totusi oameni adevarati , oameni care pling cu sufletul si in care pur si simplu poti sa ai incredere.Mi-e dor sa imbratisez timpul si sa il inteleg ca atunci , mi-e dor sa cred ca sufletul meu nu este calcat de rasuflarea unui pamint uitat , mie dor sa nu mai gresesc atit de mult.As ruga ploaia sa ma ascunda si sa imi inece ochii ca sa nu mai vad tot ce este inabusitor de dureros.As ruga ploaia sa imi deschida ochii si sa inteleg ca cind esti mintit si dezamagit pur si simplu nu face nimic doar deschide ochii . Fiecare rana pe care o ai trebuie sa o ierti dar sa o vindeci , fiecare om care te-a uitat cind nu trebuia iartal dar pleaca de linga el.Si fiecare lacrima care prinde viata in privirea ta , lasa-o sa plinga ca e pentru zimbetul care vine . Nu fii trist cind in gradina ta vine ploaia , si nu inchide ochii cind afara ploua ci deschidei si vezi cum cerul plinge de durere.