Atunci cind traiesc printre oameni ,simt ca ma inec in aerul lor , ca nu pot sa respir profund , ca mi-e foame si mi-e sete si simt ca de fapt acolo nu pot trai.Mi-e deajuns o singura zi , sa o absorb de dimineata pina seara tirziu ,acolo sa vad priviri obosite care nu pot zimbi , care nu ma insufletesc si sunt lipsite de sensul lor de viata buna.Ranite , bolnave ,flaminde asa le vad.Cu fiecare zi mi-e greu sa ma trezesc si ajung obosita de respiratia mea ,acasa nu sunt eu.Nu pentru ca as fi ales , caci am ales viata voastra ,am ales sa traiesc atit de plictisitor si am vazut ca nu pot sa exist acolo.Cind m-am ascuns aici , printre cuvinte ,am vazut ca pot sa imi simt sufletul la fiecare atingere a fiecarui cuvint pe care il creez , pot sa pling si sa zimbesc , pot sa vad lumea din miile de colturi existente, chiar daca pot sa fiu uitata.Aleg sa ramin prafuita ,uitata , aleg sa ma aflu aici auzind cum sosoteste glasul sufletului meu ,simtind cum ma raneste fiecare trecator .In lumea sa ma trezesc zimbind , la fiecare pas sa reflect stralucire si sa ma bucur de nimic ,aleg sa ramin prafuita in lumea mea.