Traim in lumea reala care poate sa ne raneasca in fiecare minut.Suntem fiinte sensibile chiar daca ni-sa spus ca aratam puternici si nevinovati.Ranim in fiecare zi si suntem raniti.Culegem ura in fiecare zi , precum albinele isi culeg nectarul ca o rezerva pentru ceva timp.Inchidem ochii ori de cite roi plingem si simtim mirosul pamintului atunci cind sufletul se ghemuieste de durere si de lacrimi vii.Suntem oameni rai si buni , caci nu ne-am invatat cum sa fim fideli bunatatii.Suntem sufletele care uita sa traiasca si sa isi scoate la evidenta mirosul sentimentelor pure ,Ascundem ori de cite ori am fost raniti , ascundem tot ce simtim , uitam sa zimbim.Ochii posomoriti de viata confuza ne infatiseaza o stare de tristete deplina , astfel suntem umpluti cu nostalgie unei dureri adinci infipte in radacinile noastre , unele distruse pina la ultima respiratie vie.Suntem dezamagiti in fiecare zi , uitati si asta ne pierde intr-o lume reala pe care o evitam.Ignoram oamenii buni si ne ascundem de toti , ne uitam pe sine si ne prafuim usor.Cei care ne-au ranit ii tinem in lista neagra a inimii , acolo se afla durerile capatate de-a lungul vietii.Incostient stringem o talpa de oameni care ne-au facut sa suferim , uitam de ei dar continuam sa ii purtam pe spattele inimii in fiecare zi, apoi simtind ca ceva ne sufoca , ne doare cu greu.Simtim o durere care ne cufunda in confuzie , care ne lasa osteniti printre viata , care ne prafuieste spre prezet , simtim asta pentru ca nu putem ierta , cel putin asta se pare.Nu am incercat  sa iertam nicioadata si credem ca omul nu merita iertat fara a ne gindi la tot ce are sa simta inima noastra.Orice greseala fie ea facuta intentionat sau inconstient trebuie iertata , fiecare om indiferent de cit si cum ti-a sapat ranile pe suflet trebuie iertat.Iarta pentru a uita , pentru a uita de rani si a te descatusa de durerea care te ascunde in fiecare zi.Chiar daca crezi ca iertarea nu iti va aduce iertate , atunci sa stii ca nu ai iertat indeajuns caci atunci cind ierti , atunci scoti de pe tine toate hainele vechi , rupte si urite. Cineva a spus iarta si simte-te liber.Daca ai iertat , poti sa simti acea eliberare de cutitul care il ucideai in fiecare dimineata in spatele tau.

Doare cind ierti , stiu , doare cind calci spre orgoliu tau .Iertarea insasi este atit de pura pentru sufletul tau , ea vine ca o spalare a fiecarei rani ciudate.

Prin melodia muta a unei plapume de toamna trista , usor se deseneaza pasii care imi vestesc ca astazi este o zi conturata in calendarul vietii.E ziua ta , Tata.

As fi trista astazi , dar nu as intelege de ce .M-as minti frumos , de raspunsul ascuns sub periferiile sufletului meu.Pentru ca nu as fi vrut astzi sa fiu trista , coplesita de nostalgia timpului care danseaza pe sufletul meu.Chiar daca in ascuns , isi stergge cu mineca colturile de lacrimi umplute care se scurg pe aleea obrajilor , sub constiinta ridurilor  insirate pe anii vietii , sub greul pe care il porti sub inima , astazi Dumnezeu iti daruieste inca un an,Iar eu tata iti druiesc La multi ani .ceea ce imi daruiesc eu de la viata mea sa te vad sanatos in fiecare dimineata , sa te zaresc in prag ori de cite ori vin acasa , sa te cuprind si sa inteleg ca am linga mine barbatul care ma iubeste cu adevarat.Credinta sa iti lumineze privirea , puterile sa iti savureze firisoarele vii de viata buna , iubirea sa iti pastreze sufletul plin de fericire si bunatate ce rasuna prin ecourile destinului.

Ramii ce ai fost , omul ce traieste cu demnitate , privirea care tinteste direct si sincer , zimbetul inocent si plin de credinta .Omul care stie sa isi ascunda dragostea , sa ierte si sa se bucure de fiecare minut al vietii.Ramii tot ce iubesc cu adevarat.

In linistea ce imi cutremura privirea confuza ,

Urmaresc cum plinge toamna , cum cade si o frunza.

Fiecare rasuflare isi mareste valoarea nocturna ,

Vorbeste el , cineva vrea sa il mai auda.

Pe-o alee frumoasa a unei nopti de toamna plina ,

Nui nimeni aici , singuratatea sa o aline ,

Prin pustiul vechi , iti croiezi un drum ,

E toamna in suflet si nu vezi nimic acum.

Iti taie din zimbet , iti creste o durere ,

Nimeni nu intelege , cei toamna , daca piere ?

Se simte pe suflet cum rasuna incet pina la scrum ,

E tacuta precum nici moarta nu poti sa o auzi ,

Dezgolita de timp , de fiecare secunda ,

Ea trece usor si te lasa muta ,

Te lasa rece , mincata de rugina pustie ,

Te lasa sa vorbesti si te uita pe vecie.

Nu am inteles pina ieri din bruma diminetii,
Ca uite cei de mare drumul vietii,
Ca nu poti sa te intorci acasa atunci cind ti-e dor ,
Nici cind sufletul te arde sau doare de mor.
Ca prin orasul trist si necajit de fum ,
Iti vine un miros de casa , un miros de drum.

Din timpul care trece usor si grabit ,

Si griji , ginduri ce se ivesc pe rind ,

In amintiri ciudate , atunci tu intelegi .

Ca ti-e dor de un frate , de sora dintre legi.

Si firul alb de timp iti stringe inima ,

Si lacrima ce-ti ustura pielea intr-una ,

Si acei parinti ce nui vezi de cind cade bruma.

Deasupra casei noastre , pustii cea mai ramas ,
Hogeagul inadusit mai are un ultim glas ,
Si toamna se ascunde in ochii mamei pustii ,
Tu copile , de ce acasa azi nu vii ?
Cad frunzele de toamna iernatica frumos,
Ochii mamei stau , linga poarta jos ,
Si ii plinge inima si glasui ragusit ,
De ce acasa tu copile nu ai venit ?
Nu poate sa ii spuna niste cuvinte reci ,
Caci tu copil aiurea , te superi iar si pleci ,
Si linga casa ta , linga nucul de la poarta ,
De ce nu te joci asa mare inca o data .
Ma ustura sufletul , mi-e dor de casa mea ,
Sa simt cenusa toamnei , sa simt in curtea mea

Un glas de iarna rece trezeeste amintiri ,

Un brad frumos inconjurat atunci de copilarii,

Sub clopotelul iute alergam in prag ,

O viata ce-a trecut , atit de drag.

Si daca intorci tu capul , in urma atunci cind pleci ,

Ti-e amara saliva , si singele ti-l ingheti ,

Caci plinge casa si cei ce au ramas ,

Chiar daca lacrimi nu au si ei sunt fara glas.

Trec toamnele uscate , pe linga ochii mei ,

Nu te-am vazut eu tata , de cind au cazut florile de tei.

Tu cel care mi-ai promis ca viata nu doare ,

Dar cind mi-e frig , cind ranile nu au scapare ?

Ce sa fac , sa strig , sa tac  ?

Si spui ca timpul trece  si viata e usoara

Duere se va stinge , nu vad nimica iara ,

Ca tine sunt acum , de ierii sperind ca miine ,

Te voi zari aici sau undeva in largime .

Si uite inca o toamna , a mai trecut tata.

Sa pot usor sa imi inec inima luata,

As crede ca viata nu ar mai durea.

Cind ai plecat ,sub geana am vazut o lacrima grea ,

Mi-ai spus ca e de la vint , ca vremea e asa ,

Plingeai tu tatal meu , ca pleci ca sa nu vii ,

Ai tacut , ca sa nu imi lasi ochii pustii.

La intrebari fugite , intrebari de-ale mele ,

Convingator ai spus , ca zilele trec si nu sunt grele,

O vreme a trecut , poate o sa treaca ,

Si cint sa te mai astept , sub nucul de la poarta ?

Tu vezi ca nu ma misc , eu tot mai astept .

Cu iarna sau cu toamna linga piept.

Totusi la sfirsitul unui timp ,realizezi ca uneori ai nevoie de o pauza profunda in care sa iti arunci sufletul si sa il ineci atit de semnificativ.Sa uiti de cine esti si ce vrei sa faci pentru a-ti insemna respiratia acestui timp.Descatusita de griij , de emotii ,de suparari  , unde doresti macar o singura zi sa nu simti nimica si sa te legi pina la radacini de nimicul pustiu.Vrei sa fii uitata ,ranita fara ca sa simti cum ranile se coc , intapenita pe marginea unui drum ,prafuita de toti si numita un om invizibil.Singura chiar daca urasti singuratatea asta care te goleste pe dinauntru  ,muta dar ascultind vocea picaturilor de ploaie mici si uscate.Fara umbra , urma prin cenusa lasata de luna trista totusi , atit de trista.Neintelegind nimic , crezuta nebuna si lasind usor sa treaca timpul printre degete nefacind nimic .Ignorind totul , intrebari sufocante , alarmate ce au totusi esenta de-a iti scoate in evidenta un raspuns , un raspuns aiurea .Lenesa , murdara , obosita , bolnava , ramin in locul nemiscat , desprinsa de ginduri , atit de pustie si prafuita de timp ,acoperita cu frunzele vestijite demult in urma acestei toamne iernatice , care raneste pielea , o usuca si o roade pina la ultima picatura de viata .Urmaresc cum danseaza linistea sub melodia muta pe care doar eu pot sa o ascult , usor imi hranesc fiinta , fara aer  doar cu tacerea asta uscata.Inghetata , nu poti sa simti ca e frig aici sau e caldura sufocata , ar fi trebuit sa iti dai seama dupa o rasuflare grea , dar nici asta nu vreau sa fac.Culori inchise , pe jumatate moarte  ce alarmate deschid tabloul lipsit de simtire , rece si ranit ,dureros si frig.Tablou fara sens , la o margine de drum in care nu mai stii de ce esti aici , fara suflare , nu ai cum sa faci diferenta de viata si moarte.Atuncii cind esti obosit de multe ori ,ai senzatia ca oboseala iti reda o boala , ceea ce trebuie sa intelegi totusi singurul leac este timpul pe care trebuie sa nu il opresti dar sa te opresti .