Trec toamnele uscate , pe linga ochii mei ,

Nu te-am vazut eu tata , de cind au cazut florile de tei.

Tu cel care mi-ai promis ca viata nu doare ,

Dar cind mi-e frig , cind ranile nu au scapare ?

Ce sa fac , sa strig , sa tac  ?

Si spui ca timpul trece  si viata e usoara

Duere se va stinge , nu vad nimica iara ,

Ca tine sunt acum , de ierii sperind ca miine ,

Te voi zari aici sau undeva in largime .

Si uite inca o toamna , a mai trecut tata.

Sa pot usor sa imi inec inima luata,

As crede ca viata nu ar mai durea.

Cind ai plecat ,sub geana am vazut o lacrima grea ,

Mi-ai spus ca e de la vint , ca vremea e asa ,

Plingeai tu tatal meu , ca pleci ca sa nu vii ,

Ai tacut , ca sa nu imi lasi ochii pustii.

La intrebari fugite , intrebari de-ale mele ,

Convingator ai spus , ca zilele trec si nu sunt grele,

O vreme a trecut , poate o sa treaca ,

Si cint sa te mai astept , sub nucul de la poarta ?

Tu vezi ca nu ma misc , eu tot mai astept .

Cu iarna sau cu toamna linga piept.

Totusi la sfirsitul unui timp ,realizezi ca uneori ai nevoie de o pauza profunda in care sa iti arunci sufletul si sa il ineci atit de semnificativ.Sa uiti de cine esti si ce vrei sa faci pentru a-ti insemna respiratia acestui timp.Descatusita de griij , de emotii ,de suparari  , unde doresti macar o singura zi sa nu simti nimica si sa te legi pina la radacini de nimicul pustiu.Vrei sa fii uitata ,ranita fara ca sa simti cum ranile se coc , intapenita pe marginea unui drum ,prafuita de toti si numita un om invizibil.Singura chiar daca urasti singuratatea asta care te goleste pe dinauntru  ,muta dar ascultind vocea picaturilor de ploaie mici si uscate.Fara umbra , urma prin cenusa lasata de luna trista totusi , atit de trista.Neintelegind nimic , crezuta nebuna si lasind usor sa treaca timpul printre degete nefacind nimic .Ignorind totul , intrebari sufocante , alarmate ce au totusi esenta de-a iti scoate in evidenta un raspuns , un raspuns aiurea .Lenesa , murdara , obosita , bolnava , ramin in locul nemiscat , desprinsa de ginduri , atit de pustie si prafuita de timp ,acoperita cu frunzele vestijite demult in urma acestei toamne iernatice , care raneste pielea , o usuca si o roade pina la ultima picatura de viata .Urmaresc cum danseaza linistea sub melodia muta pe care doar eu pot sa o ascult , usor imi hranesc fiinta , fara aer  doar cu tacerea asta uscata.Inghetata , nu poti sa simti ca e frig aici sau e caldura sufocata , ar fi trebuit sa iti dai seama dupa o rasuflare grea , dar nici asta nu vreau sa fac.Culori inchise , pe jumatate moarte  ce alarmate deschid tabloul lipsit de simtire , rece si ranit ,dureros si frig.Tablou fara sens , la o margine de drum in care nu mai stii de ce esti aici , fara suflare , nu ai cum sa faci diferenta de viata si moarte.Atuncii cind esti obosit de multe ori ,ai senzatia ca oboseala iti reda o boala , ceea ce trebuie sa intelegi totusi singurul leac este timpul pe care trebuie sa nu il opresti dar sa te opresti .