Prin melodia muta a iarnei parca triste , se aud pasii care-mi vestesc ca astazi este o zi conturata in calendarul vietii.

Cind sunt intrebata , ce inseamna prietenia in sufletul meu se deschide imaginea unei dezamagiri.Si nustiu ce echivalenta au aceste doua cuvinte , habar nu am ce au ele in comun  , de unde pornesc si pe ce drum pot sa se intilneasca.Sa te minti pe tine e cea mai mare minciuna pe care cu timpul incepi sa crezi in ea si mai mult.Asa am facut eu , am  incercat sa ma eschivez de adevar.M-am ascuns sub masti , am crezut orice , am ramas prafuita si inghetata , uitata intr-un colt pustiu si trist , amortit printre picaturile de singe care cu timpul se inchegau si imi aratau ca nu am multa putere de-a mai trai.Am luat verbul a pierdut si l-am asimilat sufletului meu ca sa scot in evidenta in mare masura semnificatia cuvintului ” pierdut “.Sa realizez intr-un final oprit de mine ca eu am pierdut.Ar fi paradoxal daca m-as fi laudat , sau daca as recunoaste direct , de aceea preferi mai mult sa te minti pe tine , sa ascunzi si sa privesti o realitate care defapt nu exista sub nici o forma . Am pierdut altfel , nu cum pierd toti , am pierdut in cel mai dureros mod , cazuta in genunchi sub parfumul pamintului uscat si inghetat , oprita si distrusa de durerea sufletului care se ghemuieste ca intr-o lacrima ce se scurge pe pamint de propria sa durere .Am pierdut intr-o lupta in care am fost lovita prin spate , asa ca sa nu pot sa vad proprii dusmani imbracati in straiele unei prietenii ciudate.

Am pierdut prietenii intr-o picatura de dezamagire care crestea in fiecare zi .Cind m-au dezamgit , i-am iertat intr-o senzatie de speranta ca sa pot sa ii pastrez cu un adevar dorit de multa vreme.Ramii fara glas , fara aer si te lasi doborit de durere.

Eu i-am pierdut cu anii , cind am plecat din liceu spre unul nou.

Eu i-am pierdut cu anii , cind am plecat din liceu.I-am pierdut cind nu mai aveam cu ce sa ii ajut , cind nu m-ai aveau nevoie de ajutorul meu.Eu nu eram nimic decit o optiune.I-am pierdut cind am cerut ajutor .De cite ori am primit lovituri eram ostenita si oarba , nu am vazut ceea ce se vedea atit de clar , ca mai apoi sa intorci privirea sa intelegi ca erai lovita chiar cu ochii larg deschisi.Am zis mai apoi ca e bine sa vezi asta decit sa ti-o faca pe nevazute , pe la spate ca mai apoi sa ma insel si sa inteleg ca primesti o dubla durere de la astfel de lovituri ascunse.Caci ti-se fac urme pe suflet si ti-se deschide o dezamagire care ti-l ineaca.

Atunci cind te trezesti intr-o dimineata prafuita si confuza , lasata de urmele unei ceti triste care are ca scop sa scoata in evidenta sunetul tulburarii , a tristetii oprite de vint care o tot ascunde pe chipurile noastre.Te trezesti la o viata batuta in cui de rugina unei realitati profunde , te trezesti si intelegi ca acum este momentul tau de a-ti alege viata.E o responsabilitate , pe cit de mare pe atit de greu de implinit , dupa asta ramii in umbra maturitatii care ar parea ca e atit de bogata si multipla.Nu ar fi cazul sa ne plingem de viata trista , de lucrurile pe care nu suntem in stare sa le facem dar putem sa ne laudam peste cap , nu ar fi cazul sa fugim dupa premiile care nu ne apartin nici in cea mai mica masura , nu ar fi nici cazul sa ne numim biruitori atunci cind macar nici nu am luptat.Dar e momentul pentru a intelege ca pe cit de adevarati suntem cu noi insine pe atit de usor ne este drumul spre o mare linistita inecata in apa pura a existentei tale.Astfel fiecare isi face propria sa lume , acolo isi creste sufletul ca intr-un final , intr-o dimineata scurta de oboseala uitata peste zi , sa iti fortezi colturile ochiurilor si din acea imagine confuza si neinteleasa sa iti vezi cum se resfata viata ta.Uneori s-ar putea sa nu te trezesti nici din propria neintelegere , sa ramii acolo ascuns in umbra existentei tale , sa te uiti pe tine acolo si nicioadata sa nu poti sa iesi.La radacini am fost udati cu putere , de noi depinde cite firisoare de respiratii pierdem pe zi sau le omorim , de noi depinde cita dezamagire ne va da fiecare dimineata.

Avem puterea de-a ne trezi in fiecare dimineata dar numai Dumnezeu decide daca avem puterea sa deschidem ochii .Apoi avem sansa de-a schimba orice , sau  de a nu face nimic.

Timpul ma invatat dintotdeauna sa pretuiesc tot ce am linga mine , tot el mi-a luat de linga casuta inimii cu  caldura care imi hraneam eu sufletul zi de zi.De fapt nu mi-a dat nici o instructie , nu mi-a dat nici o notiune care l-ar fi reprezentat direc de sus pina in josul – josului.Mi-a dat zile care le-am pierdut , mi-a dat nopti si anotimpuri intregi ca eu sa le pierd avindule si sa nu le am pretuindule.Da , timpul m-a invata sa iubesc , sa pretuiesc si sa imi fie dor. Atunci cind am plecat de acasa eram fericita pina in momentul in care am constientizat ca aici unde sunt , aici unde ma aflu este o lume cu totul diferita ,  o lume in care trebuie sa o privesc direct dar nu din spatele parintilor mei care imi erau scutul in fata oricarei probleme.Am realizat ca pamintul pe care il pasesc zi de zi ma frige si imi arde talpile obosite si purtate zi de zi , am realizat atunci ca toate dorurile ma cheama acasa.Astazi intr-o zi de Duminica care ieri  era cu un ecou de vestire ca cineva vine acasa , inconstient se zideau acel limbaj al simturilor care imi zideau o atmosfera de sarbatoare in suflet.Si stiam ca exact ca fiecare sarbatoare se lipsteste de o atmosfera calda , de sensul ei adevarat atunci cind tu nu esti acasa , tata . Te-am asteptat sa te zaresc zilele acestea , ma framintau gindurile cum sa te intimpin , ce sa iti spun cit si cum sa te cuprind.Astazi am primit o veste care mi-a lasat tristete . Caci daca ieri doream sa alerg cit ma tin picioarele , sa fug acasa , astazi mi-ar fi greu sa inteleg ca tu nu esti acolo.Nu ti-am spus atit de des ,  de fapt nu gaseam momentul potrivit pentru a-ti zguduia sufletul cu cuvinte care se nasc pe sufletul meu si stiu ca daca nu ti-le spun apoi ele se ineaca in aer , sse ineaca in zbor  si traiesc precum fluturii , doar o zi .Am stat întinsă pe pajişte până când liniştea mi-a pătruns în oase, şi m-a făcut una cu fulgii încremeniti, cu norii trecători.Am lasat tacerea sa ma inghita ca sa pot sa aud cum vorbeau visele mele. Ajunsa la un hotar de lumina am vazut destul intuneric lasat in urma , apoi am revazut acea revindecare care vine des  de sarbatori.Nu am stiut despre ce exact pot sa scriu , am simtit in suflet o lacrima care imi tulbura linistea la ceea ce mi-a adus astazi ziua de Duminica.Miine ar fi Luni , o zi grea descrisa de unii eu doar vreau sa aud de miine ca tu vii acasa .

Inca nu i-am scris scrisoare lui Mos Craciun , dar daca i-as scrie apoi l-as ruga din profunzimea sufletului sub o lacrima curata lasata de Dumnezeu si inghetata pe obrazul meu , de sub geamul pustiu sub luminarea care se tot chinuie sa se stinga  , din zgiriitura cea de dor , i-as scrie doar atit : ” De sarbatori vreau sa te imbratisez tata.”

Fiecare anotimp are nevoie de zile , de minute ridicole ca sa poti sa le tiparesti pe suflet ,ca sa poti sa tremuri atunci cind amintirea iti trezeste fiori de dor.

La geamul parasit de-o luna ce tot incearca sa se ascunda de umbra timpului , apare in lumina nasterea unei zile care mi-a tremurat fiinta intr-o amintire pierduta printre citiva ani.Praful inocent al stelelor ce imi tulbura privirea , s-a asezat in urma unei gene umede deja de picaturile de lacrimii scurse din durerea mea.Astazi intr-o formula de viata cu o experienta batuta pe jumatate , intelegi ca fiecare lucru este revazut absolut altfel la fiecare virsta ajunsa sa fie inteleasa de tine insuti.Iar fiecare caciulita umpluta cu timp trebuie culeasa pentru caldura vietii , fie el risipit si fara sens.Caci ajungi totusi la coltul unei nopti intunecate si coplesite de insomnie sau tulburari de somn sa iti recitesti trecutul.Sa iti lasi sub forma unui ecou umed obrazul cu amintiri pierdute sau sa iti cutremuri inima dintr-un vulcan de dorinta ce te cheama inapoi.

Un miez de noapte lasat sub ecoul unei ierni ce rasufla un ger uscat , cumplit si vinovat , pedepsit de neatingerea unor zimbete desenate in privirea fulgilor de nea.O noapte ridicola  in care nu se intimpla nimic dar in umbra ei s-ar fi intimplat ceva .Si ce folos ca stelele nu sunt acelea ? Ca privirea ta in noaptea asta e pierduta lipsita de orice sclipire de inocenta .De aici nu se vede macar pamintul , asa uscat cum n-ar fi el , nu se vede nici cerul asa pustiu cum nu ar fi el si nici nu se vede aerul care sa iti sopteasca o libertate sublima care s-ar fi masurat intre pamint si cer.

Vezi ochii acelui scriitor pe care il citesti , apoi te intilnesti cu sunetul ce vibreaza o plecare .Le amesteci pe toate si ramii confuz intr-o noapte care intr-o zi de ieri si-a lasat un ecoul ridicol .