Fiecare anotimp are nevoie de zile , de minute ridicole ca sa poti sa le tiparesti pe suflet ,ca sa poti sa tremuri atunci cind amintirea iti trezeste fiori de dor.

La geamul parasit de-o luna ce tot incearca sa se ascunda de umbra timpului , apare in lumina nasterea unei zile care mi-a tremurat fiinta intr-o amintire pierduta printre citiva ani.Praful inocent al stelelor ce imi tulbura privirea , s-a asezat in urma unei gene umede deja de picaturile de lacrimii scurse din durerea mea.Astazi intr-o formula de viata cu o experienta batuta pe jumatate , intelegi ca fiecare lucru este revazut absolut altfel la fiecare virsta ajunsa sa fie inteleasa de tine insuti.Iar fiecare caciulita umpluta cu timp trebuie culeasa pentru caldura vietii , fie el risipit si fara sens.Caci ajungi totusi la coltul unei nopti intunecate si coplesite de insomnie sau tulburari de somn sa iti recitesti trecutul.Sa iti lasi sub forma unui ecou umed obrazul cu amintiri pierdute sau sa iti cutremuri inima dintr-un vulcan de dorinta ce te cheama inapoi.

Un miez de noapte lasat sub ecoul unei ierni ce rasufla un ger uscat , cumplit si vinovat , pedepsit de neatingerea unor zimbete desenate in privirea fulgilor de nea.O noapte ridicola  in care nu se intimpla nimic dar in umbra ei s-ar fi intimplat ceva .Si ce folos ca stelele nu sunt acelea ? Ca privirea ta in noaptea asta e pierduta lipsita de orice sclipire de inocenta .De aici nu se vede macar pamintul , asa uscat cum n-ar fi el , nu se vede nici cerul asa pustiu cum nu ar fi el si nici nu se vede aerul care sa iti sopteasca o libertate sublima care s-ar fi masurat intre pamint si cer.

Vezi ochii acelui scriitor pe care il citesti , apoi te intilnesti cu sunetul ce vibreaza o plecare .Le amesteci pe toate si ramii confuz intr-o noapte care intr-o zi de ieri si-a lasat un ecoul ridicol .