O emblemă cu praf stă așezată pe sufletul ei . În fața lui Dumnezeu a venit fără putere , acum cînd singurătatea o cuprinde în fiecare seară , și ar fi urlat de durere dar ecoul care îi creează o umbră , la un final de ziuă o înspăimîntă . A stat de vorbă cu sufletul ei dar în zadar să asculți pe cineva dacă nu poți să faci asta . Fuge de timp și timpul nu se oprește nici chiar pentru orice greșeală o faci . Am văzut-o acolo , ieri , stă ostenită la pămînt și amorțită pînă la oase îi este ființa , dacă ar fi făcut o alegere măcar una poate că demult s-ar fi scuturat de tot praful depus de-atîția ani . Privirea îi sărută pământul de cînd cade roua și pînă adoarme luna . Acum l-ar ruga pe Dumnezeu să îi dăruiască doar una , pe lîngă liniștea și tăcerea de care are nevoie , să îi dea puterea de-a se ridica și a culege de pe pămînt fiecare ruptură din al ei suflet . Fumul de ploaie , și ceață steleor scuturate de praf o îngheață pînă îi face niște ochi de lună plină , rece și tristă , de are puterea să te zgîrîie pînă la oase . Bolnavă de destin , mai poartă bagajul cu noroi și pietre osîndite după ea . Nimeni nu mai poate vorbi cu ea , stă închisă în interiorul ei de multă vreme , stă închisă și nu dă drumu nici la o bătaie de inimă să o mai rănească din cînd în cînd . Iar atunci cînd el a bătut pentru ultima oara la ușă , ea nu a simțit nimic din amorțeală și din osteneala sa .

– Ce mai faci ? … de după ușă , în șoaptă o întreabă el .

Și dacă s-ar fi știut că fiecare cuvînt o zgîrîie  , o tulbură și o lasă dezamagită . Ea tace și nu înghiți nici un boț de aer .

– Cum mai ești ? ..și cum să plec împlinit dacă nu mai pot vorbi cu tine , să văd cum se simte sufletul tău  ? …. dacă te-aș găsi aici printre cuvinte acum nu ți-aș mai cere nimic . ..obosit a spus el … De ce nu m-ai scrii ?  A strigat și apoi a plecat ..

Ea doar a spus : –  De ce ? Pentru că ai uitat să mă citești .