Viața unui om se măsoara într-o circulație a timpului , așa știm cu toții , așa ne-au învățat . Însă nimeni nu știe cum și cine ar fi timpul . Ce trebuie să facem exact în fiecare dimineața , și dacă ne trezim în locul potrivit . Astfel pierdem zile , ani pînă ne decidem orizontul . Suntem supuși să ascultăm melodia mută a vieții , și de aici apar motivele fiecăruia , nu vrem pentru că . Suntem vinovați oameni pentru oameni , oameni pentru fiare , oameni pentru un pămînt .În primul plan am fi trebuit să zidim sufletul și cu principiile lui care le-ar spune , noi evităm să îl ascultăm , întoarcem oglinda și uităm să ne privim pînă în profunzimea sufletului nostru . Uităm de noi . Suntem în goană pentru viață , pentru timp . Ne separăm țări de țări , case de case , și oameni de oameni . Cînd stăm în ultima instanță cu sufletul , auzim spre ce tinde el și credem că el ne cere imposibilul , însă în adevărată față , el ne cere atît de puțin . Dacă ne-am învăța să trecem peste orgoliu  , să privim cu ochii larg deschiși , si șă  înțelege de fapt că ceea ce spune sufletul este exact ceea ce noi căutăm întreaga viața . Niciodată nu ar trebui să spune atunci cînd iubim că este imposibil să fim împreună , dacă a-ți crescut iubirea atunci imposibilul nu există . Nu există nici un traseu  în care să spunem că de la mine pîn la tine există rău sau nici un bine . Trebuie să recunoaștem că suntem fricoși de noi înșine , evitînd de fapt ceea ce într-adevăr simțim . Da , tu ești fricos omule dacă ți-ai ratat șansa vieții .

De la mine până la tine , nui nici un rău doar numai iubire .

De la mine până la lume , numai fiare fără nume ,

De la mine până acasă , numai vreme frumoasă .

De la mine până la suflet , numai melodie mută .

Exact ceea ce confirmă bătrînii care nu sunt ascultați , și ceea ce infirmă tinerii .

( Prea puțină viață pentru a o pierde , prea puțin timp pentru a nu simți iubirea și prea mult chin pentru a regreta ceea nu ai făcut . )

A închis ochii pînă la ultima picătură de lumină , nu auzise nimic decît cum se pregătește de zbor un strop de ploaie care alunecă , ușor pe obrazul ei . A căzut pe o geană neagră și subțire , a răsuflat cîteva secunde și a murit odată cu răsuflarea ei . Tremura de iubire sau de frică pentru ceea ce face . A ținut ochii încă închiși de frică să nui deschidă și într-un moment clar să se încheie dimineața .Știa exact că nu se termină aici , era o încărcătura mai specială pentru sufletul ei , dobîndită de jumate de an . Dorința de-al privi și al simți necontenit era aprinsă , atît de aprinsă . Ploaia a venit supărată sau învidioasă pentru cît de fină poate ea să fie . Melodia pe care ea putea să o audă , îi stopase toate gîndurile acumulte în punguța . Era un fel de nebunie culeasă de sub o lună plină , și tot pe atît de tristă . Striga ca un copil , ca un bătrîn de durere , ca o mamă ce și-a pierdut copilul , ca un tată fără nimic , ca o frunză uscată , ca o floare ruptă , strigă pînă își scotea sufletul de sub oase . Nu știa exact de ce face asta , pentru fericire sau pentru trisțețe , exact știa că singură va fi mîiine , că mîine sufletul ei va vorbi dar ea a cîta oară îl va respinge . În ochii ei puteam să mă înec , ploaia și ea o combinație plăcută , umplută cu strălucire . Plîngea dar evitam să o întreb ceva . Își ridica privirea spre cer , și își chema ploaia care se îneca in ochii ei și din ochii ei . Buzele erau uscate , uscate . Albă și finuță ca o lacrimă de înger. Nu știam cum să o i-au în brațe , îmi era frică ca nu cumva să o pierd , să mi-se scurgă ca un nisip uitat printre degete . Și nuștiam exact ce fac , știam că pe ea nu am să o uit niciodată  , era atît de frumoasă , Doamne . Atăt de frumoasă și pură încît nici pictorii nu au îndrăznit să o picteze , era a mea , pentru mine . Însă eu nuștiu dacă am să rezist să lupt pentru ea , dacă am să o păstez . Știam că e mult mai puternică decît mine , asupra mea e atît de puternică și eu în fața ei mă pierd . Puteam să nu vorbesc cu ea ore în șir dar o auzeam prin priviri , auzeam cum strigă acolo sufletul ei . Tăcerea ei nu mă speria dar știam că ea se simte frumos , liniștit în brațele mele . Nu aș fi putut să îi fac vre-un rău , dar nuștiu dacă am să o las , oare am să îi fac vre-un bine ? . Știu că m-aș întreba de ce să o las așa , și nuștiu dacă aș răspunde . O iubesc , și mi-e frică să nu o pierd , dar nu mai știu cum să o păstrez . Mi-e frică de ea , de ce  o să fie , de noi și de timp .Ea a tăcut , așa cum am tăcut și eu în mine . Mi-a răspuns doar atît , că e frică de ploaie dar  o așteaptă ca niciodată . Iar eu am plecat de lîngă ea ca un laș , așa cum știa ea exact că va fi , am rămas singuri amîndoi și încă ne așteptăm chiar dacă ne-am cunoscut de atît de puțin timp . Iar timpul trece ca o enigmă printre degete , azi sau mîine el ne va da întrebări .