Oglinda ochilor ei , era doar una singură pe lume , era luna de pe cer care deși e atît de rară uneori , aparența sa e magnifică . Nu am vrut să îi spun că are cei mai triști ochi pe care i-am văzut , de aceea am ales să îi compar incomparabil fiind , cu o lună plină de tristețe totuși . I-am spus ceea ce știa demult , pentru că refugiul ei era o noapte înecată în culoarea ce străbate cerul coborît în razele lunii . Evit să o privesc profund , căci dacă mă rătăcesc în privirea ei ajung în lumea ei subterană , o cunosc de parcă ar fi doar a mea . Și totuși încă o mai privesc la fel .

L-aș fi întrebat pe Dumnezeu , de ce mi-a aruncat în drum un suflet atît de sensibil , atît de finuț , iubitor și trist , care plînge mereu , se trezește și adoarme cu privirea înghețată într-o lacrimă ascunsă . Atît de sensibilă și fragedă , curată ca un pui de lacrimă vărsat din ochii tăi Doamne .Te-aș mai fi întrebat , oare de ce-ai pierdut-o pe pămînt în lumea asta urîtă ? Nu ar avea aripi , ar fi acoperită cu atîtea substraturi pentru a nu se lovi , e ascunsă de toți și totuși am putut să îi simt cum răsuflă sufletul ei , să simt cum există acolo ghemuit de durere și frică .

L-aș fi întrebat pe Dumnezeu , de ce plînge ființa asta , într-un așa mod ? Fragedă și atît de mică, deacum rănită .

Cum a ajuns aici , ai pierdut-o , se primbla în nouri cumva sau poate a căzut aici la noi , ce-ar fi fost oare ?

Pentru că e deosebită , nu poți să exiști în lumea asta atît de nebun de sensibil . Rupt dintr-o bucățică de pană curată din aripile unui înger . Și aici se pierde , ușor . Alt motiv n-ar fi existat pentru tăcerea ei . Iubește singurătatea , iubește să fie ea și cu tine , Doamne . Luna și un cer încărcat cu stele , cel mai mare refugiu , singurătatea .

Ai pierdut-o pe pămînt pentru mine ? Și eu cum să nu o pierd ?