Fiecare om își are o melodie , care uneori radiază , alteori nici nu se aude . Așa cum fiecare om alege în ce anotimp trăiește , așa cum fiecare om alege pentru totdeauna dacă stă sub ploaie sau își i-a umbrela .

Ea a ales  ploaia . Pentru totdeauna.

Parfumul de gheață încolăcit în privirea ei , agale pînă la umăr în sus emană o respirație rece  . Din umbra tristelor pleoape , scuturate de lacrimi sărate ce devin ca un balsam de buze , doar că le usucă , ea se pierduse demult în lumea asta moartă . Își tîrîe sufletul ca o pungă umplută cu răni , ostenită . O vezi cum își desenează un zîmbet , enigmatic , inocent , tremurător doar atunci cînd de sus , mai trimite ceva Dumnezeu . Fie o rază de soare , o furtună efemeră , o scînteie de căldură , o privire de fulg , orice . Ai să o vezi inspirată pînă la ultimul strop de existență , doar atunci cînd o să găsească un rai pe pămînt , și o să vrei și tu să fii în lumea ei . Rar însă își dezbracă hăinuțele , pentru că este ascunsă ca un ghem de ață , ca un firicel de iarbă zgribulit  , este ascunsă între oameni . Ai să vezi cum fug oamenii cînd Dumnezeu plînge , cînd el trimite o ploaie capabilă să te curățe pînă la oase . Ea însă se oprește la o margine de drum , își ridică privirea și primi ploaia ca pe-a binecuvîntare , capabilă să îi fărîme tot osul , să spele fiecare lacrimă înghețată într-o noapte ascunsă. Ciudat ai să privești , cum a amorțit acolo pentru că între ea și natură există o legătură strînsă , o formulă în care doar ea există . Avea o umbrelă în mînă , dar nu pentru ea ci pentru privirile ciudate . Sa lăsat cuprinsă până la talpe , cuprinsă de ploaia asta care ți-se leagă ușor și îți umezește ființa . Ea te satură , te obosește , te gustă cum vrea ea , e stăpînă atunci . Și are o mare putere asupra ta . Ei își ocrotesc pleoapele cu o umbrelă , ea însă închide ochii și simte fiecare picătură de ploaia cum dansează pe ființa sa . A stat acolo cît a plouat , toată ziua , iar eu nu m-am mișcat să o admir . Îmi creștea o inspirație , eram pe acelaș pămînt dar erau două lumi diferite , unde este ea și unde sunt toți oameni culeși într-o cutie . Poate fi naivă ? Un suflet atît de inspirat de-o lume divină , o lume care nu o avem noi aici pe pămînt , nu ar fi subiectul exact denumit naivitatea , e o profunzime deosebită ascunsă în ochii ei . O pot găsi dintr-o mie de priviri , dintr-o mie de zîmbete . O vezi cum e ostenită printre oameni , atît de ostenită aici . Am tăcut pentru totdeauna , să pot să savurez din tăcerea ei , din liniștea ei care îmi cutremura toată existența mea , am tăcut pentru a putea să o mai văd .

Vorbește puțin , sau vorbește mai mult cu tăcerea naturii care o  privește cu atenție  , fiecare colț de rază a soarelui , fiecare picătura de ploaie ce se alunecă pe pielea ei , atît de atentă cum nu suntem noi , e atentă la lucrurile speciale , noi auzim cu urechile noastre și nu auzim , cu ochii noștri privim și nu mai înțelegem . Suntem prăfuiți cu mii de alegeri pe care le facem , dar uite la ea , rămîne ce-a fost , un suflet atît de viu . Un suflet viu pentru totdeauna .

Se joacă cu fiecare strop de ploaie , ar fi un copil , oare ? Dumnezeu îi dăruiește fericire asta cu care ea se hrănește zi de zi , dar știe el că  vine o zi și o să îmi o ia . Aș fi îndrăznit , sau aș fi avut curajul să mor odată cu ea ? Sau aș rămîne pe pămînt , un suflet pierdut . Odată cu ea , afară va dispărea pentru totdeauna ploaia .

Din toate stelele de pe cer furate , eu am luat o singură carte ,

Nu pot să citesc , nu am răbdare , scriu că atunci doar sufletul moare .

Și-a vărsat pe mine , întîmplător Dumnezeu , o lună tristă într-o formă vie de zeu ,

De acum sunt rece , mor în fiecare zi , a te minți că ți-e bine , e o formă de-a exista , să știi .

Nu te teme , am să închid ochii cînd am să te privesc .

Te-aș simți de departe , oare nu mă crezi ?

Închid ochii larg pînă la pămînt , se scurge încă o zi din venele de-a trăi ,

Nu pot să simt ceva pentru lume , căci singură in mine trăiește o lume ,

Mi-e frică să deschid ochii , aș fi putut să te îngheț ,

Dar eu demult am uitat însă să trăiesc .

Unde sunt ? Acum sau mîine ?

Sunt aici aproape lîngă tine , tremur și se aude cum sufletul trăiește ,

Dar știi , vine ploaia ea totul oprește .

Nu îți fie frică , nici nu am să vorbesc ,

Am să tac , și am să te ocolesc .

Te aștept acolo unde îți înecai singurătatea , mai ții minte ?

Și dacă îmi zici că da , pe acolo sub frunzișul de cuvinte .

Te-am căutat sub toți nucii de la poartă din grădină ,

Bunelul meu , acasă azi nu vine .

Au murit cu tine și păsările în zbor , mai ții minte și cîinele a plecat atunci în zori ,

Au rămas muți pereții ogrăzii noastre , și cerul plînge , cu el și floarea albastră .

Colo în deal , colo în grădină e pustiu , e jale și doar singurătatea mai suspină ,

Ai murit tu , a murit și înțelepciunea , e vară acum aș alerga prin pădure vastă.

La pescuit , în pădure sau în grădina , acasă așteptai acolo lîngă fîntînă ,

Nu am să uit că am fost turturica ta , că mereu cu bumboane acasă veneai .

Te aștept acolo într-un colț de cameră uscată , înghețată din martie încă mai sunt , bunelul meu sau tată ?

E rece inima mea  de atunci cînd am ținut mîinile reci , o lipsă de om și niciodată n-ar trece ,

Nu îți fie frică eram deja moartă de-o victimă frumoasă și atît de ciudată , atît de rece ,

Acum te-aștept colo la fereastră , lîngă fîntînă , oriunde afară sau la masă în casă .

Te așteaptă pămîntul înecat în stele , se usucă florile că și-au pierdut din putere ,

Tu erai înțelepciunea vie a casei noastre , și frunză și cerul erau toate frumoase ,

E frig . Uscat . Înecat într-o durere . E dor . Plînsetul ce moare în vene .

Și nopțile ascunsă cu fața la perete , plîng că strigă moartea ta efemeră .