Femeia , tu firavă ființă . Un suflet muritor în fiecare zi , măcar prin dorință . Chinuită ce tîrîi în spate pe toate . Amărîtă și uitată ca niciodată . Nu mai știe nimeni ce în privire ascunzi , de ce taci într-una , ce te doare de cînd cade bruma . Tristă ești atunci cînd zîmbești , tristă și vrei să spui copiilor povești . Nu te întreabă nimeni dacă îți este foame , dacă cumva ceva te doare . Ești rănită , chiar și el strigă la tine , cum că mîncare astăzi îi fără pîine . Tu iar taci într-una , nimic nu mai spui .Răbdare ți-e haina care nu o împarți oricui .
Femeie , suflet trist mereu , fără răsuflare , ți-e atît de greu .Ești și lovită de bărbatul tău , care ai crezut că scut îți va fi mereu . De copii uitată , nici că te mai sună , tu bătrînă ești și îți faci speranțe , poate mîine ei vor da restanțe . Nimic nu se schimbă , veșnica durere , ești femeie tu stînca dintre stele . Știi să te prefaci , să fii puternică , să zîmbești cînd ți-se cere , știi să te prefaci să le faci plăcere apoi te întorci și mai plîngi de durere.Ești tot folosită , ca o marfă rară cînd ești înșelată , cînd ești alungată , cînd te mai uită , cînd te mai lovesc și nimic nu spui , mori într-o tăcere .

De unde răbdare , de unde putere ? Fugi de pe pămîntul care nu se cere , lasă-te uitată și nevătămată , cum să mai răspunzi la întrebări ciudate , fugi să nu rămîi dacă ești înșelată . Mame și copii , repetată povară ,  legătură de mare durată . Se nasc ca să sufere și mereu să tacă , să fugă pe străzi ,de-al năibii de soartă . Ele tot muncesc , ele tot sapă , și mai vreu și ei să mănînce pîine caldă , și sunt destrămate , apoi zguduite , bătute cu șramuri pe sub ochii umflate , și apoi violate .

Asta meritau ? Asta se cuvinte ? Ele să tot rabde și să tacă ?

Femeie curată , lacrimă moartă , care nu mai simte de e zi sau noapte , călcată în picioare , tristă pîn la oase care m-ai zîmbește și e tot frumoasă. Nu ai să mai știi dacă te iubește , tu în ochii tăi bestiala poveste , ai să o vezi cum ți-se închină și n-ai să mai știi după ce suspină . N-ai să mai știi cine ești acolo , în privirea ei lăsată la pămînt , chiar și dacă furtună se naște tîrziu de sub pleoape , ai să o pierzi fără să știi că nu te-a iubit vre-odată , nici prin șoapte . Nu o să te schimbi , dacă ai rănit-o , săracele femei .

Nu sunt ele pustii , chiar dacă suferă mereu . Nici sărace , nici prăfuite de-un zmeu . Nu sunt nici urîte .Sunt atît de triste , lacrimi ce mereu vor șopti o jale , azi sau mîine vor fi rănite . Dacă nu azi , mîine uitate .

Femei , tristețe divină . Ești supărată dar nu ai nici o vină .

Dacă nu ai știut exact ce vreai să fii , de ce ar trebui acum să mai reînvii ? 

Dacă nu ai știut ce vreai să iubești , nopțile pure de ce i-ai spus povești ?

Dacă nu ai știut că nu poți să mergi, de ce ai rămas acolo unde ești ?

Dacă nu ai știu că nu mai poți iubi , de ce ai iubit așa ca să nu știi ?

De ce ai mințit daca ai vrut iertat , de ce așa ușor ai uitat ?

De ce ai spus că o să mai rămîii , cînd așa pustiu tu ai plecat ?

De ce ai zis că nu mai poți trăi , cînd astăzi mai ai ceva copii ?

De ce ai urît ca un copil dimineața , cînd bătrînul din tine mai așteapă odată viața ?

De ce ai promis cele cuvinte deșarte , dacă ai știu că nu ai dreptate ?

De ce ai vrut să fii așteptat , dacă în gară niciodată nimic nu ai luat ?

De ce ai uitat de părinții tăi , dacă te-au iubit și ai copii tăi ?

De ce ai bătut , de ce ai strigat , dacă nimeni , nimic nu ți-au dat ?

De ce ai ucis cu faptele tale , dacă ai știut că toate sunt greșale ?

De ce ai scris , ai vorbit , ai aflat , dacă de acolo ai fost alungat ?

De ce ai căzut dacă te-au ridicat ?

De ce ai plecat dacă te-au refuzat ?

De ce n-ai iubit dacă ai fost iubit ?

Dacă ai fost chemat, de ce nu ai venit ?

De ce ai tăcut , dacă ai vrut să vorbești ?

De ce ai murit, dacă ai vrut să trăiești ?

De ce nu visezi ,dacă te-au visat ?

De ce mai rămii ,dacă ești plecat ?

E o melodie mută pe care o scrii , fiecare cuvînt îți șoptește ceva , te omoară sau are puterea de-a te reînvia . Astăzi a scris toata ziua , a șters , a scris și a scris . Ar fi greu să îți controlezi cuvintele , să le pui așa într-un rînd colo într-o margine de drum . E greu . Să vrei să spui atîtea cuvinte  și să taci , să vrei să strigi și să nu te audă nimeni . Însă noi oamenii suntem atotputernicii lumii noastre subterane , avem puterea de-a alege fiecare clipă ce se scurge din viața noastră . Noi alegem dacă vrem să vorbim sau să murim într-o tăcere . Și noi alegem ce răspunsuri oferim atunci cînd într-un amurg de seara suntem întebați de Dumnezeu , cum a fost azi și ce-ai făcut . De aceea suntem ascunși , evităm să vorbim cu noi în fiecare zi , uităm să ridicăm privirea în sus , colo spre răsuflarea cerului . Și rămînem pustii . Nu mai vorbim . De frică , de amintiri , de uitare , de dor . Nu știu exact de ce și-a ales să pășească atît de ușor pe pleoapele vieții , să își găsească refugiu într-o lună la fel de tristă ca privirea ei , să vorbească cu sufletul ei de fiecare dată cînd scrie , să fie zgîrîiată pînă la măduva spinării de durere care o culege zi de zi , să moară în fiecare zi și să nui fie frică , să plîngă nopțile de ploaie .Nu știu de ce o găsesc atît de frumoasă . Ruptă de pe pămînt .

Și azi mai plînge , dar din coltul ăsta de tristețe se naște un zîmbet efemer , care își țese o secundă de fericire fenomenală . Admirația asta este infinită . Și am întrebat-o de ce-ar avea nevoie cel mai mult , dacă tot își alege singurătatea ca o liniște a ființei sale . Și a tăcut . dacă ar fi știut că tăcerea asta îmi usucă sufletul . Aș fi privito la infinit , dar nu am putut , are asupra mea o mare putere , de aceea mi-e frică să fiu cu ea . Furam privirea , însetat ca un suflet aruncat în pustiu , însetat și înfometat de ea . Radiația privirilor noastre , exploda și tăcerea emană dorința ce fierbea în venele fiecăruia . Melodia asta mută capabil să o mai ascult . Știam că va vorbi oricum , ca într-un final să îmi spună doar atît …”dacă nu erai tu , era să îmi fie dor de tine “..