E o melodie mută pe care o scrii , fiecare cuvînt îți șoptește ceva , te omoară sau are puterea de-a te reînvia . Astăzi a scris toata ziua , a șters , a scris și a scris . Ar fi greu să îți controlezi cuvintele , să le pui așa într-un rînd colo într-o margine de drum . E greu . Să vrei să spui atîtea cuvinte și să taci , să vrei să strigi și să nu te audă nimeni . Însă noi oamenii suntem atotputernicii lumii noastre subterane , avem puterea de-a alege fiecare clipă ce se scurge din viața noastră . Noi alegem dacă vrem să vorbim sau să murim într-o tăcere . Și noi alegem ce răspunsuri oferim atunci cînd într-un amurg de seara suntem întebați de Dumnezeu , cum a fost azi și ce-ai făcut . De aceea suntem ascunși , evităm să vorbim cu noi în fiecare zi , uităm să ridicăm privirea în sus , colo spre răsuflarea cerului . Și rămînem pustii . Nu mai vorbim . De frică , de amintiri , de uitare , de dor . Nu știu exact de ce și-a ales să pășească atît de ușor pe pleoapele vieții , să își găsească refugiu într-o lună la fel de tristă ca privirea ei , să vorbească cu sufletul ei de fiecare dată cînd scrie , să fie zgîrîiată pînă la măduva spinării de durere care o culege zi de zi , să moară în fiecare zi și să nui fie frică , să plîngă nopțile de ploaie .Nu știu de ce o găsesc atît de frumoasă . Ruptă de pe pămînt .
Și azi mai plînge , dar din coltul ăsta de tristețe se naște un zîmbet efemer , care își țese o secundă de fericire fenomenală . Admirația asta este infinită . Și am întrebat-o de ce-ar avea nevoie cel mai mult , dacă tot își alege singurătatea ca o liniște a ființei sale . Și a tăcut . dacă ar fi știut că tăcerea asta îmi usucă sufletul . Aș fi privito la infinit , dar nu am putut , are asupra mea o mare putere , de aceea mi-e frică să fiu cu ea . Furam privirea , însetat ca un suflet aruncat în pustiu , însetat și înfometat de ea . Radiația privirilor noastre , exploda și tăcerea emană dorința ce fierbea în venele fiecăruia . Melodia asta mută capabil să o mai ascult . Știam că va vorbi oricum , ca într-un final să îmi spună doar atît …”dacă nu erai tu , era să îmi fie dor de tine “..
Îmi place foarte mult cum scrii. Să nu te oprești niciodată!
Nu eu am ales asta , ci Dumnezeu !
Și asta mă face să trăiesc cînd văd că ceea ce scriu este bine !