Nu , nu pentru asta trăim , ca să irosim timpul , a-l lăsă să se scurgă printre vene , degete așa fără a face nimic , și a lega de ființa noastră nimicul .

Nu , nu pentru asta trăim,  ca să amuțim sufletele și ale pune etichete , să le amorțim și să nu le mai vorbim .

Nu , nu pentru asta trăim,  ca să aruncăm cît de adînc cuțitul cu vorbele murdare , infecția de-o maladie dureroasă.

Nu , nu pentru asta trăim ,ca să uităm de oamenii ce și-au ales singurătatea ca un drog pentru noi.

Nu , nu pentru asta trăim, ca să nu mai vorbim de Dumnezeu, uitînd de existența sa .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu ne înșelăm inimi pe inimi .

Nu , nu pentru asta trăim, ca să nu dansăm pînă ne uscăm tălpile și nopțile .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu privim cerul în fiecare amurg al său.

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu scrim o poezie într-o singură viață , fie una .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu iertăm chiar și ceea ce n-am fi crezut că ne stă în putere.

Nu , nu pentru asta trăim, ca să nu  mințim că putem ocoli zile fără el/ea alături .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu ascultăm muzică în fiecare zi .

Nu , nu pentru asta trăim, ca să nu suferim și să plîngem cu inima la gură .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu fim triști .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu ne învățăm a iubi o dată , fie chiar și după o mare dezamăgire.

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu ne îmbătăm de fericire într-o singură noapte.

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu  uitam să mai telefonăm părinților și să îi iubim.

Nu , nu pentru asta trăim , ca să nu cîntăm în fiecare zi .

Nu , nu pentru asta trăim ca să nu ne întrecem cine ar face un prim pas.

Nu , nu pentru asta trăim ca să nu simțim cum stă alarmat în suflet , un fluturaș .

Nu , nu pentru asta trăim , ca să ne mințim , să nu iubim , să murim .

Dacă m-ar întreba Dumnezeu cine e cel mai puternic om dupa el , aș fi răspuns doar atît :

” Este tatăl meu . “Trebuie oricum să îți afirmi răspusul , să îi daruiești o convingere totală . Și am privit cerul pentru o secundă , să pot să îmi așez cuvintele într-un rîd , am văzut atunci cum pe un cer stă miile de raze de soare , pe un cer se oglindește pămîntul și tot pe el stau păsările ce se alină în zbor . A răspuns . Tatăl meu este pomul de stejar care deși este bătrîn totuși este cel mai mare și cel mai puternic , este pomul ăsta de stejar care oricît de multe frunze nu au murit de pe el , el a contiunat să trăiască , la fel de frumos . Nu mi-a arătat niciodată de unde izvorăsc lacrimile lui , nu mi-a arătat rănile lui care i-au scris o viață pe ultima respirație poate , nu mi-a arătat furia și grijile care s-au izbucnit de pe un mal , nu mi-a arătat firele de păr cărunte , nici măcar ridurile care îi servesc anii la masă . Niciodată nimic nu mi-a arătat . Puterea asta de-a tăcea , de-a răbda , inoconștientă mi-a zidit cărămidă cu cărămidă caracterul . Oricît de mult nu a suferit atunci cînd din inima lui s-au zmuls sufletele crescute din sîngele său , oricît de mult nu a pierdut și viața l-a așezat în genunchi ani de-a rîndul , el a fost omul cu mustețe serios și mîndru . Cînd am început să cresc , să îmi afirm strunele vocii mele , am zis că nu e binevenită mîndria , l-am condamnat și am înțeles cît de mult am greșit . Era simplu tatăl meu , dar principiile de viață ale sale au crescut în grădina sa atîtea curcubeu , viață . Și mă mîndresc și eu . Cînd a plecat de lîngă mine , am înțeles că pot fără el pînă în momentul cînd nu m-ai aveam putere . Obosită de dezamăgiri , fără nici o putere și voință de timp . Căzută și despicată absolut . Strigătul pe care îl auzeam în fiecare noapte , fiecare durere , sufocare , mă omora . De atunci , de cînd nu este lîngă mine sunt cu sufletul în mînă , omorîtă . De cînd nu este lîngă mine , am văzut marea lui putere , ca un zid la orice obstacol , fără frică lîngă el .

În ochii lui se oglindește marea , nisipul și roua care îmi leagănă ființa . Mama este dulce , dar tatăl meu este toată puterea și grija . Vezi toate firicelele de iarbă care sunt mai sus decît toate celelate , apoi ele sunt copii iar cele uscate și călcate sunt firicelul – tată care are grijă să se usuce pentru respirația copiilor lor . Vezi păsărele care zboară , cea din urmă este tatăl pentru că este zidul zborului lor . Mă vezi pe mine , în spatele meu stă umbra tatălui meu .

Mama este totul și tatăl este ceva ? Eu zic că tatăl este totul iar dupa el stă mama cu grijele mei . Nu aș compara niciodată , nici nu se cuvine .

Singurătatea . Ca să simți singurătatea , trebuie totuși să o ai , să o simți cum te sufocă , cum îți taie din respirațiile tale nopțile tîrzii , cum nu auzi nimic și totuși asculți ceva .. E o picătură de rouă ce se scurge printre degete atunci cînd nu faci nimic , și o pierzi . Nu există nimeni aici și dincolo de mecanisme.Sub periferiile pămîntului auzi pașii tăi pe care ai vrea să îi faci acum sau mai tîrziu .  Ecoul inimii tale îți creează o melodie pe care cu timpul ai învățat să o asculți . Ești singur și ai fi preferat să nu îți amintești , căci devii confuz de întrebările pe care ți-le pui și trebuie să răspunzi . Dormi , te ridici , te așezi , asculți strunele unei chitare prăfuite în colț , după ușă . Beai o cană cu apă rece și auzi cum o picătură se scurge pe umărul tău , te-ai gîndit cît de senzual ar fi , dacă ar fi ea însetată . Dar nui . Singur pînă începi să îți vezi umbra , singur , atît de singur. Și devii bolnav , de singurătate pentru că simți durerea ei care te inspiră . Sa urcat pînă la umeri , pînă la creier . Sa băgat în vene , acolo trăiește . Apoi te mănîncă , te bea , te usucă , te prăfuiește și te rupe ușor încît să poți să simți fiecare moleculă de durere , te chinuie nopțile pentru că atunci o poți auzi mai bine . Te chinuie nopțile cînd încerci să adormi cu mîinile pe suflet , vrei să strigi dar nu ai cum , căci te aude . Cine să mă audă .. ? !!! Singurătatea . Te doare pînă la oase , căci parcă ți-le smulge , cîte un fir de păr , doare . Nu mai poți să răsufli , o pierzi și nu vreai . E un drog , pînă dimineață , e unr  drog . Îți place să simți cum te doare , cum fierbe în sîngele tău , cum adoarme printre strunele vocii tale , cum îți ascunde sufletul , cum vorbește cu tine . Doare , și mare durerea care îți place .  O vreai . E o inspirație a ta , numai a ta . Tu și singurătatea ta , îți faci un viitor , unde ar fi cel mai bine cu ea , la o margine de oraș , de lume . Să o poți gusta în fiecare zi , să nu ți-o fure nimeni , Ești nebun după ea . Astfel devenim singuri și auzim cum vorbește singurătatea . Ne folosim de ea . Iar ea de noi . O singură umbră , un singur om , o șoaptă care nu o aude nimeni.

Acum spunemi ai văzut luna ? Cît de tristă este ea ?

– Am văzut luna , și dimineața pot să o văd în ochii mei . E mai tristă decît mine .

Cerul plînge mai mult decît un pui de om ,

Decît tine și mine , plînge ca neom .

Și uite , cum salveză și floare din grădină ,

Ne ascunde printre lacrimi de dor , suspină .

Cerul plînge mai mult , decît o mamă ce așteaptă .

Stiînd că toți l-au uitat, vre-odată ,

El plînge chiar dacă există și soare ,

Cum n-a mai plîns niciodată , o frunză ce moare .

Și ultima picătură ți-o dă ca inspirație ,

Tu singur îți faci din timp , o revelație ,

El plînge pentru noi ,

Niciodată pentru dînsul ,ci pentru ei ,

Iar noi ne plîngem că plîngem de obicei .

Nu se laudă nici picătura , nici nu se lămurește ,

Noi plîngem că sufletul atunci se ocolește .

Cuprinde cerul așa cum știu că poți.

Îneacă-mă , și lasă-mă , uită-mă acolo,

Din colțul de lumină divină , adevărată ,

Să nu te întorci în urmă , niciodată .

Am să fiu acolo , pe-o rază arzătoare ,

Și să nu te uiți niciodată la soare ,

Am să fiu acolo , uitată , chinuită .

Știind că nicioadată pe lună tot grăbită ,

N-am să trăiesc , ostenită .

Cuprinde-mi și ființa pentru o ultimă dată ,

Strîns , pînă la oase și încă o dată .

Simți cum mă usuc , te arzi la soare ?

Să nu îți aduci aminte , de mine vre-odată .

Nu sunt eu ce-am fost , nu ești tu cine ești ,

Vezi raza de soare , e ca în povești ,

Dar arde și doare , te usucă , rănește .

Știam . Ocolește !