Vină acasă .

not_where_she_died_by_dastotenkopf-d1wa7tjTe aștept acolo unde îți înecai singurătatea , mai ții minte ?

Și dacă îmi zici că da , pe acolo sub frunzișul de cuvinte .

Te-am căutat sub toți nucii de la poartă din grădină ,

Bunelul meu , acasă azi nu vine .

Au murit cu tine și păsările în zbor , mai ții minte și cîinele a plecat atunci în zori ,

Au rămas muți pereții ogrăzii noastre , și cerul plînge , cu el și floarea albastră .

Colo în deal , colo în grădină e pustiu , e jale și doar singurătatea mai suspină ,

Ai murit tu , a murit și înțelepciunea , e vară acum aș alerga prin pădure vastă.

La pescuit , în pădure sau în grădina , acasă așteptai acolo lîngă fîntînă ,

Nu am să uit că am fost turturica ta , că mereu cu bumboane acasă veneai .

Te aștept acolo într-un colț de cameră uscată , înghețată din martie încă mai sunt , bunelul meu sau tată ?

E rece inima mea  de atunci cînd am ținut mîinile reci , o lipsă de om și niciodată n-ar trece ,

Nu îți fie frică eram deja moartă de-o victimă frumoasă și atît de ciudată , atît de rece ,

Acum te-aștept colo la fereastră , lîngă fîntînă , oriunde afară sau la masă în casă .

Te așteaptă pămîntul înecat în stele , se usucă florile că și-au pierdut din putere ,

Tu erai înțelepciunea vie a casei noastre , și frunză și cerul erau toate frumoase ,

E frig . Uscat . Înecat într-o durere . E dor . Plînsetul ce moare în vene .

Și nopțile ascunsă cu fața la perete , plîng că strigă moartea ta efemeră .

 

Nopți de vară , nopți fierbinți .

dimineti_de_vara_by_emanueel-d5f3mvhVara este un anotimp care își scurge frumusețea pe razele de soare , care te înfierbîntă , și nu îți mai lasă putere să respiri.Nu e o dezamăgire să spun că aspura mea ea nu are nici o putere , nu mă inspiră atît de mult . Rămîn fidelă toamnei pînă mă usuc.Fiecare dintre noi își alege un anotimp pentru a-și scoate sufletul de sub propria umbră. Oricum însă rămîne un anotimp frumos , care îți răcorește venele în amurgul nopților fermecate de stele . Nopți de vară , nopți fierbinți .
Anotimpul ăsta de vară , nu are nici o putere asupra mea , nu mă inspiră decît prin nopțile nedormite care se scurg din lumina unei luni pline , ostenite . Și din acele picături de ploaie , reci sau calde așa cum se alunecă de sub pleoape pînă la talpă .
Scriu atunci , restul zilelor trăiesc , de parcă vara ar fi o barieră de timp care îți dă un start de-a trăi doar și a fi atît de obosită .
Nu are vara nici o putere asupra mea , dar mă obosește , mă lasă fără respirații , îmi fierbe fiecare picătură de sînge din vene , nu mă ascultă dar o ascult .E o melodie care te înebunește , te lasă mut și îți tulbură toata ființa ta. E viu , atît de viu totul .

Să nu ai încredere în ei , niciodată .

it_gets_darker___by_day_light-d4tyrukFără putere rămasă în urma unui obstacol ce durează deja un împachetat timp , fragilă și nehotărîtă cu o privire unică lăsată de greutatea lacrimilor depuse și înghețate pe gene , își privește pămîntul ca un admirator de stele .  De ce pămîntul este oglinda cerului , a întrebat ea ? Pentru că noi cadem jos dar sufletul niciodată nu se dezlipește de pe cer . Așa i-am spus . Eu și cu ea , ce comparație complexă și rară , două vieți separate de-o distanță normală . Ruginită de propria rană vărsată în lacrimi , rănită și distrusă pînă la fiecare os , nici nu ar putea să mai respire . Chinuită ca un copil abandonat într-o noapte de iarnă , ca o frunză uscată căzută la pămînt , ca un fir de iarbă rămas fără putere , călcat de toți . Dacă moartea ar fi cea mai mare durere neagră și închisă , probabil pentru ea moartea ar fi doar un amurg în care își va odihni ființa . Căci nu moartea e dureroasă , ea nici măcar nu doare ci dimpotrivă ne doare viață cu tot cu hotărîrile ei , cu faptele și neajunsurile . Atît cît nu luăm decizii , și suntem copii atît suntem fericiți și doar atunci cînd se dau într-o parte părinții , cînd zidul ăsta mare de care ne ascundem noi , ne apărăm , dacă el dispare atunci rămînem maturii care își i-au  propria viață în mîini . Dezamăgirea este haina care ne îmbrăcăm zi de zi , dezamăgirea și uitarea . Își lua o oglindă care îi arată doar chipul colorat pe exterior , fără a privi demult în subterana sa oglindă . Ce-ar fi dacă omul nu se va uita în oglindă ? Am fi obosiți , urîți și uitați ? Cred că ne-am găsi priviri , ne-am găsi oameni pentru oameni și ne-am oglindi acolo pentru totdeauna . Și am aștepta ploaia să ne stoarcă sufletele , să se combine cu lacrimile noastre . Fiecare o așteaptă cîte-odată . S-a dezbrăcat de hăinuțe , și și-a învelit sufletul cu frunze culese dintr-o toamnă iernatică , cu firișoare de iarbă fragede și omorîte , și răsufla ca în ultima instanță atît de ostenită de propriile alegeri . În lumea asta și-a înțeles doar că aici și-a murdărit sufletul doar , și l-a aruncat în cele mai întunecate prăpastii , a fost omorîtă simțind fiecare lovitură aruncată în spinare . Bătută cu picioarele , cu pietre , cu cuțite lăsată în drum , înghețată de friguri și de oameni . Lumea asta total nu a fost făcută pentru ea . Acum cît și cum nu s-ar tîrî la pămînt , mi-a șoptit doar atît . – Tu să nu ai ….mă auzi ? Eu strig la tine , tu mă mai auzi ? Să nu ai încrede niciodată în oamenii care îi admiri , care îi iubești pînă la ultima picătură de vise , să nu ai încredere în oamenii care te rănesc iar și iar , să îi ierți și să îi lași . Să nu ai încredere în oameni și să nu te dai ca pe o marfă oricît de mult nu ai fi vrut să fii cumpărată , să ai răbdare și să închizi ochii oricît de mult nu te-ar durea. Să nu mori sau mai bine să mori decît să trăiești murind . Știu că ai auzit de la toți că mereu să faci ceea ce îți va șopti inima , dar de multe ori ei nu știu că inima mai tace uneori . Eu mi-am ascultat-o și acum sunt fărîmițată în bucăți , pe jumătate vie . Să ții minte doar atît , să nu ai încredere în nimeni niciodată , știu că o să ai , atunci ai să poți să vezi de ce ți-am spus eu toate astea .

Ai pierdut-o pe pămînt.

tired_by_saydoubleu-d69z23uOglinda ochilor ei , era doar una singură pe lume , era luna de pe cer care deși e atît de rară uneori , aparența sa e magnifică . Nu am vrut să îi spun că are cei mai triști ochi pe care i-am văzut , de aceea am ales să îi compar incomparabil fiind , cu o lună plină de tristețe totuși . I-am spus ceea ce știa demult , pentru că refugiul ei era o noapte înecată în culoarea ce străbate cerul coborît în razele lunii . Evit să o privesc profund , căci dacă mă rătăcesc în privirea ei ajung în lumea ei subterană , o cunosc de parcă ar fi doar a mea . Și totuși încă o mai privesc la fel .

L-aș fi întrebat pe Dumnezeu , de ce mi-a aruncat în drum un suflet atît de sensibil , atît de finuț , iubitor și trist , care plînge mereu , se trezește și adoarme cu privirea înghețată într-o lacrimă ascunsă . Atît de sensibilă și fragedă , curată ca un pui de lacrimă vărsat din ochii tăi Doamne .Te-aș mai fi întrebat , oare de ce-ai pierdut-o pe pămînt în lumea asta urîtă ? Nu ar avea aripi , ar fi acoperită cu atîtea substraturi pentru a nu se lovi , e ascunsă de toți și totuși am putut să îi simt cum răsuflă sufletul ei , să simt cum există acolo ghemuit de durere și frică .

L-aș fi întrebat pe Dumnezeu , de ce plînge ființa asta , într-un așa mod ? Fragedă și atît de mică, deacum rănită .

Cum a ajuns aici , ai pierdut-o , se primbla în nouri cumva sau poate a căzut aici la noi , ce-ar fi fost oare ?

Pentru că e deosebită , nu poți să exiști în lumea asta atît de nebun de sensibil . Rupt dintr-o bucățică de pană curată din aripile unui înger . Și aici se pierde , ușor . Alt motiv n-ar fi existat pentru tăcerea ei . Iubește singurătatea , iubește să fie ea și cu tine , Doamne . Luna și un cer încărcat cu stele , cel mai mare refugiu , singurătatea .

Ai pierdut-o pe pămînt pentru mine ? Și eu cum să nu o pierd ?