Așa mi-am spus , rătăcită printre cuvinte , omorîtă de oboseală care o culeg din privirile umane -inumane, mă tîrăsc la pămînt ca o ploaie grea și ușoară capabilă să doboare orice dacă ar vrea . Suntem mai puternici decît se cuvinte să fim , și mai slabi suntem decît am fi știut. Tot ce radiază în ființa noastră inumană este absoluta iubire pe care mi-o transmite respirația de sus. Suntem fiarele care căutam prada iubirii și cînd o găsim m-ai uităm să o punem la masă , să o gustăm în fiecare zi din ea , ci dimpotrivă o rupem , o sfîșiem , o distrugem și înghițim ultima picătură de viață care se zbate în tremurul ei. Iubirea , așa o gustăm noi . După ce-am lăsat-o la pămînt în oase și durere , ne plictisim de fumul de țigară care l-am lăsat agale pe trupul să-i se scurgă , ne plictisim și plecăm.Iubirea acea picătură de vis care se servește ca o strună de chitară , ca o strălucire de lună plină, ca o voce răgușită de vioară, ca o răsuflare incompletă pe care tu ești capabil să o completezi , ca o iubire . Am omorît existența ei , i-am rupt totul , oase , carnea și respirațiile reci , am înghețat-o , am uitat-o și ne plîngem că însăși ne numim singuri prăfuiți de timp.

Cum ai primit-o , ce i-ai fi făcut, ți-ai distrus propria existență subterană. Căci chiar și atunci cînd te gîndești că poți să răsufli fără ea , nu poți. Nu putem să fim fără ea , atît de puternică să fie. Iubim orice , dar iubim și de aici luăm fiecare moleculă de putere , de speranță cu care ne spălăm în fiecare dimineață pe zi.Și soarele iubește pămîntul chiar și atunci cînd nu apare pe cer . Dumnezeu dintodeauna ne-a iubit , cînd nu poate el atunci ne mai trimite cîte-o iubire . Dar noi , eroi ai timpului ce ne numim ? Noi credem că ne-am salvat de ea . Și iubim cu toții, alții iubesc iar unii nici nuștiu că fac asta.

Femeie , tu privire ascunsă și ostenită ,

Înconștient frumoasă , o miere hultuită,

Subțire sau un pic mai finuță , culeasă dintre stele ,

M-aș fi înșelat de vise , pentru o mică plăcere .

Atît de inocentă, mi-ai curățit izvoare ,

Trezit-ai în ființă ,și viața și moartea ,

Tăcerea ta furie,mă cheamă să te întreb ,

Ce poți să gîndești , atunci cînd mă aștepți ?

Calci pe pămînt , mai ușor decît o răsuflare ,

Și mă îneci cu iubire , mă îneci și cu dor ,

Mă salvezi într-o zi , iar într-o viață mor .

Divină , angelică , ușoară ,

Apoi o fiară !

Ai ochii zidiți cu atîta strălucire ,

Mă întrebi dacă e de ajuns , o noapte cu stele .

Pe cît de enigmatică , pe atît de cunoscută .

O liniște dintre izvoare , o furtună din munte.

Frumoasă , dacă ești ? Asta vrei să îți spun ?

Nu știu , atît doar că pictorii încremeniți sunt ,

Nu pot să te picteze nici pe strune de chitară ,

Nici pe pian , nici pe-o lacrimă de vioară .

Dintr-o lună plină cu zdrențe de speranț

Înecată în dorul strălucirii mute ,

O stea ce luminează , acum se revarsă ,

Adormită și nebună într-o picătură de rouă.

Mi-ai deschis lumina care mă așteaptă,

Însetată de șoapte și-o tăcere mută,

Cînd sunt cu tine în vise , sunt atît de udă.

Priviri care îți cheamă răsuflarea ,

Și praful din tăcerea și invizibilul din zi ,

Toate-mi sunt chin.

Zdrobită de-o notă de chitară de-afară,

Pe-un murmur de izvoare și un zîmbet divin,

Un veac de vînturi , un ecou așteptat .

– Eu am să vin .

Liniștea din sufletul nostru ne invoca doar atît că vorbim prea puțin ce-ar fi trebui să scoatem din sufletul nostru . De multe ori am învățat să răspundem la durere printr-o mare tăcere. Să stăm acolo în liniște pînă ni-se usucă toate cuvintele în suflet. Ne prăfuim cu tăcere și totuși răbdăm. Mi-aș fi dat oare o singură întrebare , dacă am începe să vorbim de-o durere comună sau separată , să vorbim , să o cîntăm , să o strigăm pînă se cutremură oasele , pînă zgîrîiem sufletul. Ne-am fi numit nebuni de sensibil , iar lumea asta ar căpăta o melodie din strune de chitară care se rup din durerea noastră , din strigătul nostru totuși. Sensibilul drum care ne duce colo în fața gării noastre , ne lasă ssă uităm de salutări , de așteptări . Dacă suntem răniți , dacă iubim , dacă ne-au dezamăgit , dacă au murit , dacă ne-au înșelat , dacă suntem vinovați , oricît de mult am fi dorit să strigăm acele mii de cuvinte risipite în lumea noastră subterană , atît de mult noi ne ascundem sub o tăcere ștearsă de nopțile înecate în lacrimi . Da , uităm să spunem totul și astfel pierdem totul , iar cel mai de preț este că pierdem pe noi înșine.Cineva alege să vorbească cu muzica , cineva să cînte , unii să scrie , alții plîng , privesc ore în șir spre cer .Adunăm ruinele în sufletele noastre , ne separam oameni de oameni , uităm să zîmbim , rămînem niște motoare care își succed timpul după o singură funcție. Și nimeni nu ar ști cum e să te întorci acasă , tăcînd . Cum să te trezești într-o dimineață ostenită ,tăcînd . Să adormi în tăcere , să asculți în tăcere . Să trăiești într-o tăcere . Uite vezi , cum îmi vorbesc strunele acestea rupte din razele de lumină a soarelui rece , cum iși scurge lacrimile ultima respirație de lună plină , cum cîntă tăcerea cufundată într-o picătură de durere ascunsă în sufletul meu , cum se zbate inima făcînd un zgomot ce mă ostenește , aș fi oprit-o . De ce ? Căci mi-o aud , și nu știe să fie tăcută .

Și așa suntem fiecare , eu și tu . Avem atîtea să ne spunem dar am uitat să mai vorbim . Și risipim cuvintele printre timp .

Nimeni oare n-ar fi răspuns vre-odată , tăcerea oare își are rostul ei vre-odată ? Își are doar atunci cînd vorbești ceea ce rațiunea nu îți permite , ceea ce ea nu strecoară . Însă sufletul are nevoie de atît de multă tăcere ? Vorbesc oameni cu oameni și nu se înțeleg .

Mi-e frig de frigul ce-o să mă zdrobească ,

Acum. Aici . Cîndva.

Și nu o sa mai fiu cu tine , oricît de mult nu aș dorea .

Te-am căutat , nebun în noapte , pe veci și pe-o aripă ruptă .

Nu te-am auzit colo în gară , dar cine acum să mă audă ?

Ești singur ca un pui de gheață , strivit în toate mii bucăți ,

Și din mare singurătate , cum să rămîi aici ca să te învăț ?

Ce-aș fi eu fără tine , mamă ?

Și fără tată sunt nimic ?

Doar colo încă în ogradă ,un pui de iarbă călcat și strivit .

Dă-mi șansă Doamne , și optiune de-a alege și a muri ,

În locul lor m-ai fă o lege , să moară mame și copii .

Orfanul este tot o moarte care te îngheață în fiecare zi ,

Și ce-ai alege tu din moarte , un om viu sau fără mamă tu să fii .

Rămîi aici măicuță dragă . rămîi în gară cu copii ,

Deseara vine tata acasă , e cald și sobă , jucării .

Eu văd că încă sunt mare , și văd și părul cărunțit ,

Închide-mi ochii Doamne , e cea mai mare durere pe care mi-am dorit .